Acum un an am stat de vorbă la Unfinished Festival cu Tehching Hsieh (n. 1950, Taiwan), considerat de mulți (printre care și Marina Abramovici) drept maestrul uitat al performance-ului de lungă durată. Lucrările lui sînt capodopere de voință, răbdare, reziliență și absurd. Arta lui dă o altă dimensiune felului în care alegem să ne petrecem viața. De ce un an pînă să publicăm acest interviu? Veți înțelege dacă veți căuta performance-urile lui din anii ’70. Un an petrecut într-o cușcă fără să vorbească, fără să citească, fără radio sau TV. Un alt an de deprivare în care s-a trezit oră de oră, zi de zi, pentru a-și ponta prezența la o muncă sisifică. Încă un an în care și-a impus să nu calce vreodată sub un acoperiș. Un an legat permanent cu o sfoară de o altă artistă. Un an fără artă de orice fel, fie ea creată sau consumată. Apoi 13 ani în care a decis să facă artă fără s-o expună vreodată public. Tehching Hsieh și-a transformat existența într-un act artistic de condamnare pe viață.

 

Auzim des această mantră cum că ar trebui să trăim „aici și acum“, să fim constant „în prezent“. Nu ne putem gîndi la nimeni contemporan nouă care și-a trăit „prezentul“ cu mai multă intensitate ca dvs.. Ce înseamnă „a fi aici și acum“ pentru Tehching Hsieh?

Azi, 28 septembrie 2018, de la ora 10 dimineața la 2 după-amiaza, Andreea, Cristian și cu mine, la Muzeul Național de Artă al României, avînd această conversație – acesta este „aici și acum“-ul nostru. Lucrările mele, lucrurile pe care vreau să le spun, sînt toate efectuate folosind timpul prezent. Din 30 septembrie 1978 pînă pe 29 septembrie 1979, în New York, acel an reprezintă „acum și aici“ pentru lucrarea mea „Cage Piece“ („Cușca“). Sînt date de naștere prin moarte sculptate în piatră funerară, timpul curent al acelei persoane.

Cum rămîne cu timpul petrecut în afara artei dvs., ce înseamnă a trăi în prezent pentru dvs. cînd nu creați un performance de lungă durată?

Arta mea este despre timp, munca mea e creată în timpul-artei (art time), pauzele dintre lucrări sînt timpul-vieții (life time). Din 2000, nu mai fac artă (doing art), nu fac decît să trăiesc, diferența e că nu există nici o formă de artă în a supraviețui, în „a face viață“ (doing life).

Mulți dintre noi sînt terifiați de ideea de a pierde timpul. Pe de altă parte, mulți dintre noi recunosc că sînt procrastinatori compulsivi. Credeți că artiștii sînt procrastinatori înnăscuți? Care e cel mai bun mod de a pierde vremea, în opinia dumneavoastră?

Cu toții ne temem că pierdem timpul, însă, ca artist, cred că a folosi această „pierdere de vreme“ ca pe un concept în arta mea poate fi un gest puternic. La început, oamenii mă întrebau „De ce-ți trebuie atîta timp pentru o singură lucrare de artă?“. Oamenii aveau tendința să vadă aceste performance-uri de lungă durată ca pe o pierdere de timp. Am ajuns în New York în 1974 și am creat primul meu performance de un an în 1978. Am consumat patru ani înainte de a crea prima mea lucrare – patru ani în care m-am gîndit. Dar acei ani au ajuns să fie parte din munca și din viața mea. A pierde timpul și a te gîndi. Acela era performance-ul. A pierde vremea e conceptul. Cînd pontam pe ceas în lucrarea mea „Clock Piece“ („Ceasul“), oamenii îmi ziceau: „Nu muncești!“, dar ce făceam eu era muncă. A fi om al străzii necesită muncă. Trebuie să muncești ca să rămîi în viață. Așa că a gîndi liber înseamnă muncă, bătăile inimii sînt muncă, pierderea de vreme e și ea muncă. Viața înseamnă să consumi timp pînă mori.

Felurile în care transformați timpul prin artă par incredibile pentru unii. Care au fost influențele dvs.? Ne puteți indica niște cărți, opere de artă sau credințe care v-au inspirat?

Influențele mele au fost Dostoievski, Kafka, Sisif, arta contemporană și mama mea. Ele m-au luminat pe cînd aveam 18-19 ani, ele m-au inspirat și m-au ajutat să fiu încrezător în practica mea. Dar mă întrebați despre felul în care „transform timpul“ prin artă, deși arta mea nu e autobiografică, cu toate că are de-a face cu experiențele personale de viață și de practică. Am trăit 14 ani în SUA ca imigrant ilegal. Arta mea performativă arată diverse perspective de gîndire despre viață, dar aceste perspective sînt toate bazate pe aceeași precondiție: viața e o condamnare pe viață (Life is a life sentence); viața e petrecerea timpului (Life is passing time); viața e gîndire liberă (Life is free thinking).

Știți povestirea aceea a lui Kafka, Un artist al foamei?

Da, am citit-o pe la 18-19 ani. E foarte... Franz Kafka. Să scrii despre așa ceva într-o proză scurtă are o putere enormă: cum să fii sincer, cum să fii artist, cum să înduri pentru arta ta. Cred că munca mea e, într-un fel, similară cu tipul ăsta de literatură. Ceea ce fac eu sînt acțiuni, gîndurile și cuvintele mele sînt invizibile pentru oameni, ei nu pot vedea ce gîndesc. Din punctul ăsta de vedere e același lucru: spun ce gîndesc despre viață, despre timp și existență.

Ce simțeați cînd se întîmpla să nu puteți respecta regulile autoimpuse, fie din pricina propriilor slăbiciuni, fie din motive exterioare?

M-am gîndit mult la asta în timp ce-mi cream lucrările. Desigur, statement-ul meu e clar: dacă am zis că voi face un anumit lucru, va trebui să-l fac. Dar dacă n-am reușit cîteodată să-l fac 100%, dacă n-am ajuns să pontez ceasul o dată, am decis să accept și să îmi asum asta. Pînă la urmă, e o lucrare de artă, nu un tratat științific. Știința trebuie să fie 100% precisă, ăsta e scopul ei, dar pentru artă, dacă reușești să faci totul 100% corect, vor crede că ești o mașină, că ești prea perfect, că nu ești om. Pe de altă parte, nu poți să pontezi 60% din timp doar ca să treci examenul (în Taiwan și mare parte din Asia, nota de trecere este 6, n.n.), oamenii vor crede atunci că nu muncești suficient, că nu îți iei slujba în serios, și te vor da afară. Așa că, pentru mine, faptul că am reușit să-mi îndeplinesc datoria 95% din timp, asta înțeleg eu prin perfecțiune umană. De altfel, într-o lucrare artistică nu trebuie să încerci să fii precis ca în știință, cu toate că nivelul calitativ trebuie să fie același. Într-o operă de artă conceptul este cel care trebuie să fie precis. Dar, desigur, am fost mereu conștient că nu trebuie să scad calitatea muncii mele, altfel n-aș mai fi scos-o la capăt.

Dacă vorbim despre performance-ul în care am locuit sub cerul liber timp de un an și am ajuns în arest, asta-i altceva: acolo lucrurile pur și simplu nu au fost sub controlul meu total. Stăteam lîngă o clădire și îmi beam ceaiul. Proprietarul a ieșit și a țipat la mine să plec imediat. I-am zis că îmi termin ceaiul și plec. Dar a luat o bară de metal să mă lovească și mi-a aruncat rucsacul în mijlocul străzii. Așa că mi-am scos nunceagurile și am dat să mă apăr. A sunat la poliție, nunceagurile erau considerate arme albe, așa că am fost arestat. Nu-i plăcea să vadă oameni ai străzii lîngă clădirea lui; fie îi lovea, fie chema poliția. Dar n-ar fi trebuit să răspund la asta. Pe atunci eram doar un imigrant ilegal, ar fi fost foarte ușor să mă dea afară din țară dacă mă găseau vinovat. M-au închis pentru 15 ore și am știut atunci că în viața mea se va produce o schimbare importantă. Dar am avut noroc și nu m-au condamnat, nu m-au expatriat (judecătorul a considerat că lucrarea de artă performativă a lui Tehching Hsieh –  explicată printr-o notă atașată rucsacului – e mai importantă decît infracțiunea comisă și că pedeapsa a fost ispășită prin întreruperea lucrării, n.n.). După aceste 15 ore în închisoare, care mi-au secționat lucrarea și conceptul de a nu intra timp de un an sub vreun acoperiș, am decis să-mi duc totuși performance-ul pînă la capăt. De altfel, mare parte din lucrările mele au fost realizate ca imigrant ilegal.

V-ați îmbolnăvit vreodată în timpul performance-urilor de lungă durată? Ce s-ar fi întîmplat dacă într-o zi nu v-ați fi putut trezi?

Mi s-a întîmplat să răcesc în timpul performance-ului sub cerul liber (anul 1978 a avut cea mai rece iarnă din secolul XX în SUA, n.n.), dar n-a fost atît de grav încît să fiu nevoit să ajung la spital, mai mult tuse și febră. Am avut noroc că am putut să-mi duc la capăt lucrările, fiindcă nu mîncam prea bine, aveam foarte puțini bani și doar o mînă de prieteni. Trăiam cu 150 de dolari pe lună pentru mîncare cînd am făcut performance-ul din cușcă. 150 de dolari pe lună, suma asta era foarte mică pentru a trăi în New York. Dar dacă nu i-aș fi avut nici pe ăștia, n-aș fi putut duce la capăt nici o lucrare. Timp de un an n-ai nici un job, dar pentru lucrare îți trebuie niște bani. E destul de scump. N-aveam nici o bursă, timp de 30 de ani n-am avut nici asigurare medicală. Așa că genul ăsta de muncă era riscant, dar eram tînăr pe atunci, eram norocos.

Timp de 13 ani ați făcut artă, dar nu ați expus-o public nicăieri. O s-o putem vedea vreodată?

În lucrarea aceea, „Plan pe 13 ani“ („Thirteen Year Plan“), n-am făcut decît să mă țin în viață.

Asta e lucrarea, asta-i opera de artă…

Da, doar am lăsat timpul să treacă. Sigur, unii cred că poate am lucrat ceva în tot timpul acela, dar nu vreau să scot la iveală, însă pentru mine, vedeți voi, retrospectiva, spațiul gol... am consumat timpul acela și îl consider timp pentru artă. Oamenii vor zice în cazul ăsta că nu-i o lucrare bună. Dar măcar am cheltuit timpul acela. Nu contează dacă e o lucrare bună sau nu. E viața mea. Am consumat-o. Ăsta e conceptul meu. Mi-am pus pur și simplu viața în timpul artei. Așa că îi las pe oameni să judece, nu e nevoie să spun mai mult, să explic.

Am, totuși, o scuză. Vezi tu, nu poți spune că oamenii fără adăpost își pierd timpul. Sînt multe cauze pentru care au ajuns în stradă. Cînd erau tineri poate că nu trăiau pe străzi. Dintr-un motiv sau altul, la un moment dat s-au prăbușit, n-au mai putut să-și plătească chiria, n-au mai putut să se înțeleagă cu familia, poate că au avut probleme psihice și s-au pierdut. Societatea e plină de oameni de genul ăsta. Sînt sigur că România are oameni ai nimănui; în New York sînt mulți.

Așa cum înțeleg eu lucrurile, oamenii supraviețuiesc în moduri foarte diferite. Dacă ești în viață, atunci muncești din greu. Timpul pe care îl consumi e egal pentru toată lumea: 365 de zile pe an. Nu contează că te căznești la muncă sau că trăiești pe străzi. Fiindcă nu e ca și cum ar trebui să fii artist, poți să fii orice vrei tu, ești liber să alegi, nu? Faci ce îți place sau ce ești nevoit să faci doar pentru a mai trăi încă o zi.

Ați spus că începînd cu anul 2000 ați renunțat să mai creați artă. „Sînt un sub-artist. Am fost martorul scenei unei crime trecute și vă pot da indicii legate de asta.“ Puteți, vă rog, să ne dați un astfel de indiciu?

Timpul prezent al creării artei a trecut, nu vă pot da indicii din prima scenă a crimei, dar sînt încă în viață, pot fi martor, dovezi sînt documentele rămase în urma muncii mele. Am venit la București să-mi prezint munca, nu fac decît să pun întrebări. Oamenii își folosesc propriile experiențe de viață ca să-și imagineze și să mediteze.

Cum poți alege să nu mai fii artist? E ceva ce poți decide? Sau, odată ce ai devenit artist, fiecare gest, chiar și refuzul total al artei, devine o expresie artistică în sine?

Chiar nu-i așa de important dacă e artă sau nu, dacă cineva e artist sau nu. Pentru mine, a face parte din viață și a face artă sînt unul și același lucru, ambele înseamnă să „faci timp / pușcărie“ (doing time). Pot să încetez a mai face artă, dar nu mă pot opri din a gîndi liber. Ce-i important e dacă întrebările pe care le pui merită să fie discutate.

au consemnat Andreea Jakab și Cristian Neagoe

Foto: Roald Aron