Costică Brădățan (n. 1971) este profesor de studii umaniste la Universitatea Texas Tech, SUA, și profesor onorific de filozofie la Universitatea din Queensland, Australia. De-a lungul anilor a mai lucrat la Universitatea Cornell, Universitatea din Miami, Universitatea din Wisconsin-Madison, Universitatea Notre Dame și Universitatea Arizona State, precum și la o serie de universități din Europa și Asia. A scris, printre altele, O introducere la istoria filosofiei românești în secolul XX (Editura Fundației Culturale Române, 2000), Jurnalul lui Isaac Bernstein (Nemira, 2001), The Other Bishop Berkeley: An Exercise in Reenchantment (Fordham University Press, 2006), Dying for Ideas: The Dangerous Lives of the Philosophers (Bloomsbury, 2015) și In Praise of Failure (în curs de apariție la Harvard University Press). Lucrările sale au fost traduse în diverse limbi. A publicat de asemenea recenzii de carte, eseuri și editoriale în The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, Aeon, Dissent, The New Statesman etc. Costică Brădățan face parte din echipa redacțională a revistei Los Angeles Review of Books și coordonează două colecții de carte: „Philosophical Filmmakers“ (Bloomsbury) și „Philosophy beyond Boundaries“ (Columbia University Press). Fragmentul de faţă reprezintă o avanpremieră din cartea A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor, în traducerea lui Vlad Russo, carte în curs de apariţie la Editura Humanitas. 

Specialiștii au observat că, în Fiinţă și timp, Heidegger vorbește despre Dasein ca „fiinţă întru sfîrșit“ într un mod foarte asemănător cu cel în care Tolstoi tratează moartea în Moartea lui Ivan Ilici (Smert’ Ivana Il’icia, 1886). Pe alocuri asemănarea este atît de izbitoare, încît termenul „pastișă“ n-ar fi deplasat. Şi totuși, în chip ciudat, Heidegger îl citează pe Tolstoi în cartea sa o singură dată – ba chiar și atunci într-o simplă notă de subsol. Recunoaște că l a citit, dar o face atît de fugitiv, încît posibilitatea unei influenţe semnificative e scoasă din discuţie.

De fapt, vrînd parcă să-l îndrume pe cititor pe o pistă falsă, el lasă impresia că a citit greșit nuvela: „În nuvela sa Moartea lui Ivan Ilici, Tolstoi a înfăţișat fenomenul zdruncinării și prăbușirii acestui «se moare»“. Numai că subiectul nuvelei lui Tolstoi nu e ăsta – sau nu în primul rînd. Lucrul absolut remarcabil în acest paralelism este că moartea ambelor personaje – Dasein-ul lui Heidegger și Ivan Ilici al lui Tolstoi – e proiectată pe fundalul vieţii neautentice a impersonalului „se“. În mod obișnuit, crede Heidegger, noi nu sîntem noi înșine: trăim într-o stare de alienare. Gîndim cum „se“ gîndește, ne îmbrăcăm cum „se“ îmbracă lumea, în general trăim cum „se“ trăiește. „Dasein-ul – spune Heidegger – se află sub autoritatea celorlalţi.“ Propriu-zis, „el însuși nu este; fiinţa i-a fost confiscată de către ceilalţi. Bunul-plac al celorlalţi dispune de posibilităţile de fiinţă cotidiene ale -Dasein-ului.“ El este jucăria impersonalului „se“, și ca atare nu-și aparţine. „«Fiecare dintre noi» aparţine celorlalţi și le consolidează puterea.“ Ceilalţi sînt aici o masă indistinctă, o entitate fără chip și nume. I-am întreba zadarnic cine sînt cu adevărat: „«Cine»-le nu este nici cutare și nici cutare, nici «fiecare dintre noi», nici cîţiva și nici suma tuturor. «Cine»-le este neutrul, impersonalul «se» [das Man]“. Impersonalul „se“ este aproape oricine și nimeni în particular. El poate fi imitat și înlocuit la nesfîrșit. Dacă vreunul dintre ei își dă duhul, un altul îi ia locul imediat. Nimeni nu va remarca deosebirea, fiindcă nu există deosebire: „fiecare altul este precum celălalt“. Faptul că impersonalul „se“ e interșanjabil nu înseamnă că e lipsit de putere. Puterea lui e formidabilă și provine tocmai din faptul că poate fi reprodus la infinit: „În această ne-ieșire în evidenţă și neputinţă a distingerii, impersonalul «se» își desfășoară adevărata dictatură“.

Una dintre cele mai importante funcţii ale lui „se“ este să dea naștere la norme, reguli și standarde ale bunului-gust. Dacă vrei să trăiești în societate, trebuie să te comporţi așa cum „se“ spune că trebuie, și făcînd asta lași impersonalul „se“ să-ţi pătrundă în viaţă. Așadar, în cotidianitatea sa medie, Dasein-ul există sub forma impersonalului „se“ – și exact așa și-a trăit viaţa și Ivan Ilici. Mai mult, în viziunea lui Tolstoi, aceasta este o trăsătură în cel mai înalt grad „distinctivă“ a lui Ivan Ilici: „Încă din primii ani se arătase atras ca musca de lumină de oamenii situaţi în poziţii înalte“. Mereu gata să le fie pe plac, „își însușise felul lor de a fi, concepţiile lor asupra vieţii“. În nuvelă, rolul impersonalului „se“ e jucat de „oamenii situaţi în poziţii înalte“, care rămîn, așa cum se și cuvine, lipsiţi de chip și nume, dar exercită o influenţă covîrșitoare asupra unor oameni ca Ivan. Tolstoi analizează conștiinţa eroului său pe măsură ce se transformă în urma întîlnirii cu impersonalul „se“. Vedem cum toate impulsurile bune care i-ar fi putut sta în fire sînt treptat înlocuite cu tot ce „se“ declară a fi de dorit.

Impersonalul „se“

Ca student, bunăoară, Ivan făcuse unele lucruri „care i se păruseră înainte mari ticăloșii și care îi inspirau un dezgust faţă de el însuși chiar în timp ce le săvîrșea“. Dar, mai tîrziu, văzînd că „oamenii de rang înalt procedau la fel fără a se simţi prost din pricina asta“, a lăsat dezgustul la o parte „și nici măcar amintirea lor nu mai reușea să-i provoace amărăciune“. Cîtă vreme se comportă potrivit normelor stabilite de impersonalul „se“, Ivan Ilici nu are a se teme. Ba chiar o asemenea comportare îi sporește „respectabilitatea“ socială. Impersonalul „se“ e un stăpîn generos, iar supunerea faţă de puterea lui se lasă cu recompense frumușele. Mai tîrziu, ca tînăr procuror, Ivan se va deda chiar unor „chefuri“ și unor „vizite într-o stradă îndepărtată după cină“. Va încerca chiar „să cîștige bunăvoinţa șefului, ba chiar și a soţiei șefului“. Dar toate astea „într-un ton atît de just, că nu se putea spune nimic rău despre el“.

În chip aproape firesc, sînt îngăduite și gesturi de revoltă, atîta vreme cît ele urmează calea care „se“ cuvine. Mai mult chiar, cu condiţia să aibă aprobarea prealabilă a celor sus-puși, un dram de contestare e bun – atît pentru autoritatea contestată, cît și pentru contestatar. Cea dintîi capătă astfel o aparenţă de mai mare legitimitate, iar cel de-al doilea pare mai puţin laș în propriii ochi. La un moment dat, de pildă, se spune că Ivan Ilici „păstra o distanţă demnă faţă de autorităţile guberniale“, afișînd „o vagă nemulţumire la adresa guvernului“.

Toate astea sînt de-a dreptul înduioșătoare. La Heidegger, Dasein nu face nici el altceva: „Ne desprindem de «marea masă» și ne retragem așa cum se retrage îndeobște; ne «indignăm» de tot ce îndeobște se consideră demn de indignare“. Dar distanţa pe care atît Ivan, cît și Dasein-ul o iau faţă de impersonalul „se“ nu e nici cu o cîtime mai mare decît cantitatea de libertate iluzorie pe care acest „se“ le-o lasă spre a se juca cu ea. Pe măsură ce Ivan Ilici urcă pe scara socială, viaţa lui se conformează total postulatelor lui „se“. E atît de priceput în arta obedienţei, încît, pînă și atunci cînd ia hotărîri ce-ar trebui să fie personale – bunăoară, cînd alege o carte de citit –, nu el face alegerea, ci impersonalul „se“: uneori, după prînz, Ivan citea „o carte care făcuse vîlvă“. Şi exact același lucru îl face și Dasein-ul lui Heidegger într-o situaţie asemănătoare: „citim, privim și judecăm literatura și arta așa cum se privește și se judecă“.

Putem ţine cartea în mînă, dar de citit nu noi o citim, ci impersonalul „se“. Ba chiar de cele mai multe ori același „se“ o și scrie. Confirmînd observaţia lui Heidegger potrivit căreia, în cotidianitatea noastră, „ne bucurăm așa cum se bucură îndeobște“, Ivan adop-tă un stil de viaţă care, departe de a l individualiza, îl așază în rînd cu gustul și moda dominate de acest „se“. Să luăm, de exemplu, felul în care-și aranjează noua casă. Abia promovat și vrînd să se ridice pe scara socială, Ivan se lansează într-un grandios proiect, acela de a face din casa lui cel mai original și mai atrăgător cămin pentru el și familia lui. Iar rezultatul este „uimitor“. Enormele sale eforturi dau roade. Numai că, după cum remarcă Tolstoi cu fină ironie, Ivan făcuse „ceea ce fac toţi oamenii dintr-o anumită clasă pentru a semăna cu toţi oamenii dintr-o anumită clasă“.

În final, casa lui „semăna în asemenea măsură, încît nu mai avea cum să-ţi atragă atenţia“. Şi firește că așa era – cîtă vreme nu el și-a decorat casa, ci impersonalul „se“, nici nu putea fi altfel. Orice ar face, Ivan Ilici nu e niciodată el însuși, ci întotdeauna altcineva: o fiinţă lipsită de chip și nume. Ivan este chiar impersonalul „se“. „Astfel își ducea viaţa“, spune Tolstoi. Şi-a creat un „cerc de prieteni“, iar în casa lui „veneau și oameni importanţi“. Iată deci cum a trăit Ivan Ilici. Dar oare cum a murit? A scăpat măcar cu acest prilej de impersonalul „se“?

Foto: Lev Tolstoi, wikipedia