Este poezia un gen literar care precedă proza?

Majoritatea scriitorilor încep cu „poezia“, fiindcă poezia te ia prin surprindere. Începe să-ți cînte singură în cap, nu trebuie să faci nici măcar un efort să-ți pui într-o ordine, cît de cît logică, o amintire sau un vis, cum crezi tu că-ți impune proza.

Tot cu poezia începe literatura, poate chiar manifestarea artistică a lumii, în general. În așezările tribale ale comunei primitive, această rostire spontană lipsită de sensuri logice, în care abundau ritmurile naturii, se însoţea cu muzica și cu dansul, ceea ce demonstrează, fără drept de apel, că poezia nu se învață, se face singură. Cred că e cel mai puternic argument că la început a fost „sunetul“, întîia sămînță a „cuvîntului“.

Concepeţi viața fără scris?

Scrisul e organic pentru poet. El nu și poate părăsi poezia, decît atunci cînd îl părăsește ea. Infidela e mai totdeauna poezia. Hölderlin a scris și după completa întunecare a minții sale. N-am să înțeleg niciodată fenomenul Rimbaud. Se pare că el n-a suportat să-l părăsească ea și i-a întors spatele.

Pe dvs. poezia nu v-a părăsit, dar nici dvs. nu v-aţi îndepărtat, i-aţi rămas în preajmă. Vă consideraţi grafomană?

Nu cred că un artist devine mare datorită numărului de cărți scrise sau anilor care i-au fost hărăziți. Nimic nu mă face să mă simt mai ridicolă decît atunci cînd mi se atribuie apelativul de „grande dame“. Decît să primești azi un Nobel, e mult mai onorant să fii un etern „nominalizat“. Mi-e greu faptul că n-apuc de trei luni bune să mă întorc la cartea de proză despre Sibiu, „orașul promis“. Poate că e de bine. Iată, am motive să mai zăbovesc pe aici. Și unde mai pui că mă scapă și de calificativul de „grafomană“.

Este „scrisul“ o formă de evadare?

După exemplul de mai sus, e greu de crezut. Cred că e mai curînd o formă extremă de evadare din captivitate. Oricît de mult m-ar respinge lumea poeților, îmi dau seama că depind iremediabil de poezie (de „scris“, în general), fiindcă eu nu-mi propun „ce“ sau „cum“. Chiar dacă momentul de reculegere, susținut de studenții de la Facultatea de Muzică la înmormîntarea limbii române, sacrificată de ultraperformantele arme electronice, eu n-aș putea să-mi fac poezia să tacă. Pentru că am constatat că incontrolabilul creier al poetului scrie în gînd, chiar și în somn.

Rămîne partizanatul cuvînt-cheie pentru „un loc“ pe „terenul“ literar?

Da, cu siguranță, dar asta n-o știe decît poetul în cauză. Regia de promovare e în mîna criticii, care e o morișcă acționată de marele patron. Promovarea e o trambulină care nu mă mai tentează. Medaliile de merit nu le iau cu mine, nici cărțile de poezie. Dar ea, „poezia“, rămîne în eternitate în alcătuirea mea cosmică. Chiar și pe Alpha Centauri forma mea de existență va fi întotdeauna impregnată de o vibrație artistică.

Îmi imaginez că vă place poezia postmodernă…

Cum să nu-mi placă postmodernismul? Întotdeauna am încercat să fiu în pas cu tinerii. Uneori chiar să-i devansez. Nu toți poeții îmbătrînesc. Villon nu îmbătrînește. Curios, minimalismul, da! Cum să-mi explic asta?

Cum vedeţi poezia: o ascunzătoare sau mai degrabă un mod de a te divulga?

Poetul crede că se ascunde, dar, de fapt, scriind își divulgă toate monstruozitățile. Cînd ține morțiș să se facă înțeles e de o banalitate absolută. Poezia care mă ascunde mă divulgă cel mai bine.

Se tot vorbește despre starea de spirit a scriitorului. Există momente și locuri propice pentru scris?

Poezia, ziceam, se scrie singură. De multe ori poetul încearcă să scrie ce se poartă. În literatura noastră tînără, se pare că „insuportabilul“, „atracția obscenității“ „urîtul în exces“ sînt nesfîrșite, chiar cînd te bucuri de sănătate, de femei, de glorie și de călătorii. De fapt, n-ar trebui să mă mire, fiindcă eu însămi recunoșteam că poezia nu ține de dispoziție, nici de timp, nici de loc. Spuneam chiar că se scrie singură. Inspirația e determinantă. Ea cheamă poezia, ea o anunță, poate ne vine din „ceruri ’nalte“, nu de la îngeri, mai curînd din fiziologia noastră, din amprenta noastră hormonală acordată la timp și la loc. Creaţia este stringent legată de poziția noastră cosmică. Eu așa simt. Poezia depinde foarte mult de starea de îndrăgostire, de perioadele cînd visezi mult. De cele mai multe ori, vine cînd nu te-aștepți, la trezirea din somn, spunînd cu ochii-nchiși: „Iese un cal din fierărie“.

Pînă la urmă, „scrisul poeziei“ se învață?

Imposibil. N-am văzut mari artiști ieșiți din școlile de creație. Cred că și Rimbaud mi-ar da dreptate, nu numai Rilke, cu care am corespondat pe vremuri în scrisorile lui către un tînăr poet.

De ce aţi ales România?

Nu am ales eu România, ea m-a ales pe mine. Cum m-a ales poezia. Eu aș fi vrut să aleg scena. Nici omul, nici natura, n au intenția. Intenția e a drumului. 

a consemnat Mihaela STANCIU

Foto: Werner Gadliger

***

O dimineață ca floarea-soarelui 

nu e grav
carnea nu cade de pe os
cînd telefonul nu răspunde
și tunelul are două urechi simetrice
prin care glontele trece
fără să se întoarcă pînă și
floarea-soarelui o ține pe-a ei
cu dinții negri ca toți negrii
cu dinții galbeni ca un galben
așa-i dimineața asta o cursă
de nori pe cerul gurii
și brusc s-a oprit vîntul
și mi-a făcut loc să trec
atunci m-am lovit de Sebastian
el avea un dreptunghi
eu un triunghi isoscel
se amușinau, dădeau din coadă
ne trăgeau după ei în tufiș
șușoteau pe după frunze cu vîntul
despre cea mai iubită figură
geometrică
pierdută în luncile Brestului
și-atunci a venit coțofana
și mi-a tras pielea ușor de pe mînă
falangele mele s-au făcut
transparente
și-au început să picure un zer acrișor
de vacă bătrînă
veneau pisicile veneau pisicile
le primeam în pat
căutam capacul albastru
să nu se vadă ce-i înăuntru