Ko Iwatsu (n. 1975) este critic literar, traducător şi profesor la Universitatea din Kanazawa, Japonia. Doctor în literatură comparată la Sorbona, a publicat, printre altele, studii despre Benjamin Fondane și Ilarie Voronca. 

România a fost sub o puternică influență culturală franceză timp de aproape 200 de ani. Cum au funcționat influențele culturale occidentale asupra Japoniei și ce rol a jucat influența culturii franceze?

Prima dată, Japonia a primit influențe culturale occidentale în secolul al XVI lea, prin misionarii iezuiți, printre care se afla chiar François Xavier. Ei au fost martorii nașterii primilor creștini japonezi. Totuși, aceștia au devenit ilegali sub guvernul shogunat începînd cu 1612. Încă de la începutul secolului al XlX-lea, unii japonezi erau interesați de tehnicile științifice datorită olandezilor, pe atunci singurii europeni care obținuseră permisiunea să facă comerț pe teritoriul japonez.

În cele din urmă, după Restaurația Meiji din 1868, culturile occidentale au inundat țara. Mulți scriitori și artiști au călătorit, în ciuda costurilor și a duratei călătoriei, în Europa și Statele Unite. De atunci, japonezii au continuat să se familiarizeze cu diversele culturi occidentale, în ciuda războiului împotriva Statelor Unite.

În ceea ce privește cultura franceză, aceasta rămîne o referință în ceea ce privește „eleganța“. Cuvintele din limba franceză intrate în vocabularul japonez sînt rezervate domeniului artistic („atelier“, „dessin“), culinar („gratin“, „pot-au-feu“) sau vestimentar („prêt-à-porter“).

În ultimele trei sau patru decenii, influențele culturale franceze au devenit mai puțin importante pentru cultura românească, fiind înlocuite de cele anglo-saxone. Cum s-au petrecut lucrurile în Japonia?

Cultura franceză nu a fost niciodată referința culturală absolută a japonezilor. Desigur, literatura și pictura franceză i-au inspirat. Dar nu putem spune că au schimbat fundamental cultura japoneză. Dacă vorbim despre influențe, cultura americană, deci cultura „globală“ de astăzi, ca peste tot, a atins cultura japoneză cel mai mult. Mulți japonezi poartă blugi și un tricou, se încalță cu sneakers, ascultă muzică rock sau rap în japoneză. În același timp, își păstrează tradiția: continuă să își scoată încălțămintea la intrarea în casă, să folosească bețișoare, să evite discuțiile sincere.

Cum s-a născut interesul dumneavoastră pentru cultura franceză?

S-a întîmplat destul de tîrziu. Cînd eram în liceu, am citit romane de J.D. Salinger, John Irving, Paul Auster. Am fost inițiat în studiile literare lecturînd operele criticului Shûichi Katô (1919-2008), în special opera sa monumentală Istoria literaturii japoneze. Deoarece Katô și-a declarat admirația față de Paul Valéry și Jean-Paul Sartre – a făcut mai multe interviuri cu acesta –, a început să mă intereseze literatura franceză. Opera lui Marcel Proust a fost decisivă.

Pe de altă parte, tatăl meu iubea pictura lui Pierre Bonnard, iar mie îmi plăcea cinematografia franceză a Noului Val. Am călătorit la Paris pentru prima dată cînd aveam douăzeci și unu de ani. Ca toți băieții la această vîrstă, am fost vrăjit, pentru o vreme. O altă anecdotă: cînd tatăl meu a călătorit la București la începutul anilor ’90, a ales o carte poștală cu o reproducere după Bonnard din magazinul unui muzeu. Un român s-a apropiat să-i spună în franceză: „Ah, Bonnard! E minunat“.

Ați putea să ne vorbiți despre perioada în care ați studiat în Franța?

Prima mea ședere îndelungată în Franța a fost la Toulouse. Am descoperit că Franța nu se reduce doar la cultura pariziană. Toulouse este un oraș antic care datează din epoca romană. Este situat pe drumul spre Santiago de Compostela. Există o școală municipală în occitană. Am înțeles, în timpul șederii mele, încărcarea istorică și diversitatea culturală a unui oraș european.

În ceea ce privește Parisul, am făcut doctoratul la Universitatea Paris-Sorbona și am locuit în Maison Argentine din Cité Universitaire Internationale. A fost amuzant să aud spaniolă în fiecare zi, căci eu venisem să îmi îmbunătățesc franceza. Am mers mult la cinematografe. Zilele mele erau organizate conform programelor zilei respective. Dacă era un film indian de la patru și jumătate, de exemplu, terminam studiul din bibliotecă pentru a fi la timp la cinema. Întîlnirile cu oameni de toate naționalitățile au fost și ele interesante.

Cum ați decis să îl traduceți pe Ro-main Gary în japoneză?

Am tradus Promisiunea zorilor pentru că este un roman foarte frumos și nimeni nu îndrăznise să-l traducă în japoneză. Din păcate, celelalte cinci romane ale lui Gary, traduse în limba japoneză, au fost epuizate. Comparativ cu popularitatea și studiile recente din Franța, Romain Gary rămîne aproape necunoscut în Japonia. Prin urmare, merită prezentat din nou publicului japonez. Există numeroase referințe culturale greu de înțeles. Grație notelor unei ediții școlare a acestui roman și unui prieten francez foarte citit, am putut afla despre ce este vorba. De exemplu, un pasaj precum „Deschideți ochii larg în fața fiecărei ciobănițe și ascultați vocile“ nu mi-a evocat imediat povestea Ioanei d’Arc, nici mie și nici cititorului japonez, în general. Umorul, extrem de prezent la Gary, este un element dificil de tradus: dacă l-aș explica prea mult, acesta ar fi distrus, dar dacă aș traduce cuvînt cu cuvînt, aș risca să nu mai rămînă nimic de rîs.

Ați studiat opera lui Benjamin Fon-dane și a lui Ilarie Voronca. De ce i-ați ales pe cei doi poeți români de expresie franceză?

L-am cunoscut pe Benjamin Fondane în primul rînd ca autor al cărții Baudelaire și experiența abisului. Am lucrat la Paris, la o teză de doctorat în literatură comparată care se ocupa de autorul japonez Takehiko Fukunga (1918-1979), un romancier important și traducător al Florilor răului. În romanele sale apare adesea imaginea abisului. Cartea lui Fondane a fost atît de fascinantă, încît autorul însuși m-a interesat. Astfel, am descoperit că a scris un poem lung intitulat Ulise. L-am citit cu plăcere, mai ales că Fukunaga s-a inspirat, de asemenea, din miturile grecești, japoneze și chiar scandinave.

În ceea ce îl privește pe Voronca, l-am descoperit datorită unei studente românce care a făcut o prezentare a poetului în cadrul seminarului lui Pierre Brunel, conducătorul tezei mele de la Sorbona. Cred că a fost Frumusețea acestei lumi și mi-au plăcut mult poemele. Știam că a scris și Ulise în oraș, și asta m-a interesat. Am fotocopiat Permisul său de ședere la Biblioteca Națională a Franței. Sînt niște poeme foarte frumoase. În cele din urmă, în ultimii ani, am reușit să obțin romanele lui Voronca care au o calitate superioară. Deci am decis să îl studiez mai profund.

Fiind ambii de origine română, evrei din aceeași generație, de expresie franceză, mi-ar plăcea să aflu ce au în comun și ce este diferit. Din păcate, nu pot citi în limba română, așa că recurg cît pot de mult la traducerea franceză a textelor lor din perioada românească.

Ați călătorit recent în Argentina, pe urmele lui Benjamine Fondane. De ce ați decis să faceți această călătorie și ce ați reușit să găsiți la Buenos Aires?

Scopul meu principal a fost să consult la Biblioteca Națională reviste unde Fondane a publicat în spaniolă. Nu am găsit nimic inedit, dar am reușit să înțeleg în ce context Fondane a fost prezent în Argentina. Am descoperit că Marcelle Auclair a publicat, în aceeași revistă ca Fondane, prezentarea traducerii lui Don Segundo Sombra, roman pe care Fondane și-l dorea într-o adaptare cinematografică. Mi-aș fi dorit să găsesc documente care să fie mărturia reacțiilor oamenilor din Buenos Aires (los porteños) față de conferința ținută de Fondane în acest oraș și a filmului Tararira pe care el l-a turnat, dar care n-a mai fost realizat.

Există intelectuali români care se bucură de notorietate în Japonia? Cunoașteți traduceri ale unor cărți scrise de autori români?

Există o colecție de opere alese scrise de Mircea Eliade, traduse în japoneză. Majoritatea operelor lui Cioran au fost de asemenea traduse, mai puțin tradus a fost Paul Celan. Însă un scriitor de expresie română n-a mai avut vreodată o receptare la fel de importantă. Nici Eminescu, nici Sebastian nu au fost traduși. Există puțini japonezi care stăpînesc limba română, căci aceasta se predă rar la universitate și există mai puțin interes pentru literatura română decît există pentru literatura franceză. România a fost dintotdeauna locul lui Dracula.

Pe de altă parte, există muzicieni români care se bucură de o reputație bună. Pot spune că ador interpretările partiturilor lui Bach de Dinu Lipatti, ale lui Mozart de Clara Haskil, ale lui Schubert de Radu Lupu. Însă ei au devenit toți cetățeni elvețieni…

traducere din limba franceză de Luiza CARAIVAN

a consemnat Ciprian VĂLCAN