E vară, e vacanța de vară, cu zile care încep pentru a nu se termina niciodată. Ceasul ticăie, dar cu cît îl asculți mai atent, pare că o ia înapoi: ai tot timpul din lume. Tolăniți între perne, toți copiii citesc, în tot blocul și-n tot cartierul. Și ce-și amintesc ei, peste ani? Cărțile groase, cu pagini pufoase, fărîmițîndu-se ușor pe la margini, și firimiturile astea amestecîndu-se în faldurile așternutului cu cele care cad din biscuiții sprițați aduși pe-o farfurioară de mama și ronțăiți cu ochii în pagini.

Cărțile groase, poveștile astea-mi plăceau și-n primul rînd pe ele mi le amintesc dacă sînt întrebată de cărțile copilăriei. Am adus, astă-iarnă, din casa părinților, Fram, ursul polar și Făt-Frumos din lacrimă. Amîndouă sînt din 1974. Una dintre ele este premiul de la terminarea clasei I. Le-am recitit și am tresărit la multe ilustrații, dar tot reîntîlnirea cu textul m-a mișcat cel mai tare. Mi-au plăcut întotdeauna cărțile cu poveste densă, cu mult text – puteau să nu aibă ilustrații deloc. În amintirea mea, ele au supraviețuit ca favorite.

O vară cu Isidor n-ar fi existat fără colecția în care a apărut. A fost o potrivire foarte bună între ce-mi doream eu să fac de vreo zece ani și ce cărți apăreau acolo. Aha, am zis, cînd am fost invitată să scriu o carte pentru Editura Polirom, Colecția Junior. Iată o colecție cu cărți de citit, nu de răsfoit. Cu cărți pentru copii, dar nu doar pentru copii. Păi, da, mi s-ar cam potrivi. Și am scris un roman. Am fost primul autor român publicat în colecție – recunosc, e o treabă care m-a încîntat, am simțit locul bun.

Eu nici acum nu cred că am scris neapărat o carte pentru copii; știu că ea poate fi citită – și chiar a fost – și de adulți. Ador cărțile al căror destinatar n-are vîrstă. Am citit Momo la treizeci de ani, într-o ediție banală, prăfuită din naștere, care nu amintea deloc de cărțile pentru copii. Poveste fără sfîrșit și mai tîrziu, recomandată de un prieten cu treizeci de ani mai în vîrstă ca mine, care se bălăcea cu plăcere în basme.

O să mărturisesc: ești mult mai conștient de destinatarul tău, atunci cînd scrii o carte pentru copii. Ești mai atent cum vorbești. Ești mai atent cum croiești povestea. Ești mult mai conștiincios în a construi pe înțeles, cu răbdare. Cu tact. Poate și cu mesaj. Te lași un pic deoparte pe tine. Simplifici. Dar este și foarte multă libertate. M-am jucat scriind O vară cu Isidor și, la trei ani distanță, adică acum, Iarna lui Isidor. Sînt două jumătăți ale aceluiași întreg și joaca mea de-a condorul se oprește aici. Fiindcă la capătul poveștii e Iarna. Dincolo de Iarna asta cu „i” mare nu poate să mai fie nimic. Nu intenționez, așadar, să fac o serie. Mai mult, probabil nu voi mai scrie „pentru copii”. În fiecare cutie de bomboane sînt doar cîteva îmbrăcate în poleială. Sînt două, pereche, în cutia asta a mea.

                             

Aș recomanda oricărui autor să scrie o carte pentru copii. Măcar să o ia ca pe-un exercițiu. Antrenamentul meu începuse încă dinainte de-a scrie: cînd traduceam. Mi-a plăcut să traduc cîteva cărți pentru copii, au fost cîteva întîlniri foarte bune, cu aer vintage, dar m-au și intrigat anumite alegeri ale editurilor și am refuzat să traduc niște cărți. La drept vorbind, sînt mai multe cărțile pe care le-am refuzat decît cele acceptate. Din toate astea s-a născut Isidor. Din ce mi-a plăcut și din ce mi-a displăcut. Am știut ce nu vreau. N-am vrut să scriu pe teme la modă. N-am vrut nici să scriu o carte destinată numai copiilor. N-am vrut o carte pentru copii mici de tot. N-am vrut să mă prostesc, să vorbesc cu o voce pițigăiată, să ciupesc obrăjori. N-am vrut să scriu ceva ce s-a mai scris și se va mai scrie. N-am vrut pisicuță, n-am vrut cățeluș, n-am vrut șoricel. Am vrut ceva nou, original, am vrut pur și simplu să spun, cu glasul meu firesc, cît mai omenește cu putință, o poveste cum nu s-a mai spus niciodată.

Sînt uluită cînd aud voci zicînd că totul s-a făcut deja și că poveștile nu pot fi decît o reluare de-acum. Că nu mai putem decît să rescriem. Ce jalnic și trist!... O să strig, iar și iar, plină de încredere: totul e nou! Totul poate fi nou. Să fii original, desigur, e cel mai greu lucru din lume. Dar dacă nu crezi că poți scrie o poveste originală, a ta și numai a ta, să dăruiești cititorului ceva nemaivăzut, atunci de ce ai mai scrie?

Revin: aș recomanda oricărui autor să încerce să scrie pentru copii. Sînt cititori generoși și exigenți, mofturoși și atenți, necruțători, adorabil de sinceri și de capabili de îndrăgostire. Cînd ajungi pe mîinile lor, atunci ești cu adevărat jurizat. Apoi, te poți întoarce la tine și la scrisul tău, care nu va mai fi ca înainte.

Și nu doar scrisul pentru copii te îmbogățește, dar întîlnirea cu ei. Aș povesti despre întîlnirile mele cu copii, de la un atelier de scriere creativă, din primăvara trecută. Despre drumurile din luna mai, despre sentimentele contradictorii trăite de acasă pînă la întîlnirea cu ei și înapoi. Dar asta e altă poveste, înrudită mai degrabă cu ce-am început să scriu chiar în acea lună, romanul Toți copiii librăresei. E o bizarerie ce mi s-a întîmplat. Cartea cu cuvîntul „copii” în titlu nu e pentru copii, dar are atîția copii înăuntru. Copiii adevărați, cu care am lucrat într-o casă de lîngă Gara de Nord, în curtea căreia înflorea iasomia, m-au inspirat cu voioșia și seriozitatea lor, cu tristețea atît de specifică vîrstei, cu prospețimea și cu mutrițele lor somnoroase și, mai ales, cu dispoziția extraordinară de a scrie pe loc o poveste pe temă dată, sîmbătă dimineața. Grație lor am scris cartea mea cu copii, care nu e deloc pentru copii. Și cu gîndul la ei am revenit apoi la Isidor, în noua mea carte pentru copii. E de gîndit la treaba asta, îmi zic. Și mă cam gîndesc.