Pentru cine bat clopotele artei
Luna trecută a avut loc la Galeria Cervino din Augsburg, un oraş de la poalele München-ului, vernisajul expoziţiei lui Mihai Sîrbulescu Himmel und Erde, cu Chick Corea la pian. Nu e prima ocazie cu care membrul grupului PRO-LOGOS se dă în căluşeii "circuitului internaţional al valorilor". Aachen, Essen, New York, Berlin, Veneţia sînt doar cîteva dintre reperele lui pe acest traseu. Poate că de aceea, întrebat dacă şi în ce fel expoziţia de la Augsburg diferă de celelalte coordonate ale prezenţei sale în străinătate, Mihai Sîrbulescu descrie senzaţia de revenire, de regăsire. Este revenirea într-un spaţiu care, pus suveran şi fără echivoc sub semnul operei, se sustrage "circuitului internaţional" pentru a-l integra şi a i se integra în acelaşi timp. Sintagme ca "prezenţe culturale româneşti în străinătate" sau "înscrierea valorilor româneşti în circuitul internaţional" au început deja să evoce fluieraşul de soc al limbii de lemn. Ca şi cum "străinătatea" sau "circuitul internaţional" ar fi niscaiva foruri imanente, abilitate aprioric să valideze respectivele "prezenţe" şi "valori", sau ca şi cum "valorile româneşti" ar fi maşini de Formula 1. Valoarea, în sensul nemanelist al termenului, există înaintea "circuitului" şi independent de acesta, iar pentru a fi "internaţional", un circuit ar trebui să antreneze toate valorile existente în timp şi în spaţiu, după criterii dictate din interiorul operei purtătoare de valoare, indiferent de apelaţiunea de origine a acesteia. Prin natura ei, opera nu aspiră la un circuit, fie el naţional sau internaţional, ci la accesarea unor zone care se situează cu totul în afara unui astfel de circuit. La fel de adevărat este însă că "circuitul internaţional al valorilor" cam seamănă cu circuitul apei în natură, aparent capricios, dar totdeauna justificat - valoarea se propagă prin el trecînd prin diverse stări de agregare, inclusiv apa de ploaie, sustrăgîndu-se pentru anumite intervale percepţiei unanime, dar rămînînd permanent reductibilă la identitatea esenţei sale, deşi coexistă şi se întrepătrunde constant cu celelalte elemente. Pînzele expuse de Mihai Sîrbulescu la Galeria Cervino din Augsburg propun o definiţie atemporală a spaţiului, fiind la rîndul lor definite de către un spaţiu atemporal, şi - în acelaşi spirit - expoziţia conţine şi este conţinută exclusiv de vase şi clopote. A fost ideea lui Mario Cervino, iniţiatorul şi proprietarul galeriei, care îşi satisface în acest spaţiu aspiraţiile plastice cărora timpul nu-i permite să le dea curs în postură de creator nemijlocit. Mario şi soţia sa Adriana, la origine pianistă de concert, au venit cu cîteva decenii în urmă din România. În Germania s-au convertit la stomatologie, meserie pe care o practică cu succes vizibil pînă la orele după-amiezei. În restul zilei şi peste week-end îşi reasumă identitatea artistică deschizînd porţile galeriei pentru expoziţii şi concerte. "Repertoriul" este internaţional, dar "prezenţele româneşti" nu lipsesc nici din expoziţie, nici din programul concertelor. Întrebat dacă manifestările găzduite au un caracter programatic, Mario Cervino mă asigura că singurul lor "program" este calitatea. Expoziţia Mihai Sîrbulescu susţine cu prisosinţă această afirmaţie. Doar în ultimul an, povesteşte Mario Cervino, l-au abordat trei sute de artişti plastici din "circuitul internaţional", oferindu-i-se spre expunere. Nici unul nu a fost selecţionat... Atunci cine? Cine, de pildă, a expus înaintea lui Mihai Sîrbulescu? Cine va expune după el? Aflu că clopotele şi vasele au fost precedate de caligrafiile robuste ale lui Hans Hartung şi vor fi urmate de Homo Thomaschützensis, o serie de autoportrete vag caricaturizate în direcţia unui expresionism bine temperat, aparţinînd artistului austriac Gerard Thomaschütz. În general, care este reacţia publicului la exponate? Mai degrabă timidă, mi se răspunde. Publicul local se remarcă printr-o augustă lipsă de curiozitate. Locuitorii Augsburgului excelează în mod natural prin simţul lor practic, cel estetic întrunind doar un punctaj modest prin comparaţie... Adriana şi Mario Cervino au fost conştienţi din capul locului de această provocare şi au acceptat-o într-un spirit frizînd eroismul. Zelul tentativei lor de a-i converti pe băştinaşi la cultura cea spre fiinţă atinge accente misionare. Şi totuşi, Augsburgul este un centru cultural. A ratat la mustaţă titlul de capitală culturală a Germaniei, dar şi-l revendică vehement pe Mozart, tatăl compozitorului provenind de aici. Casa Memorială Mozart se reflectă în vitrinele Galeriei Cervino, iar clopotele Domului din Augsburg, clădirea cu cele mai vechi vitralii din lume, se armonizează la intervale regulate cu dangătul ortodox al clopotelor lui Mihai Sîrbulescu, picurînd împreună în tăcerea cuminte şi cuprinzătoare a vaselor. În circuitul internaţional al valorilor nu există disonanţe, aşa cum pare să o confirme încă o coincidenţă fericită... Căci "coincidenţele fericite" există totuşi, chiar dacă multă vreme am fost de o cu totul altă părere: într-un ianuarie zgribulit din anii â80, ziarul Scînteia anunţa că, "printr-o fericită coincidenţă", chiar de ziua Conducătorului va ieşi de sub tipar al âjâdemiilea volum din operele sale. Am decis atunci că, la fel ca Moş Crăciun, coincidenţele fericite nu există. Mă văd silit acum să revin asupra acelei supărate decizii - ce altceva, dacă nu o coincidenţă fericită, a fost prezenţa lui Chick Corea în Galeria Cervino? Nu, muzicianul nu a venit să admire pînzele lui Mihai Sîrbulescu - circuitul internaţional al valorilor mai are de evoluat pînă acolo... Era în căutarea unui spaţiu în care să repete pentru concertul său de la München. Dar nu orice spaţiu, mă-nţelegi... Aşa că directorul filarmonicii de cameră din München, cu care solistul concerta, l-a adus în mare taină la Galeria Cervino. Iată un model spontan de integrare a valorilor culturale în circuitul internaţional. Şi lucrurile nu se opresc aici. Din repertoriul lui Chick Corea făcea parte şi compoziţia proprie Five Continents, cu care interpretul omagiază figura centrală a Anului Internaţional Mozart, aflat în plină desfăşurare, cel puţin la Augsburg... În acelaşi cadru, Adriana Cervino, care se ocupă de programul muzical al galeriei, organizînd pînă la douăzeci şi cinci de concerte pe an, a lansat în premieră mondială o piesă pe versuri de Mozart, Aus meinem poetischen Hirnkasten, aparţinînd compozitorului român trăitor la Paris Horia Şurianu. Să revenim însă la expoziţia lui Mihai Sîrbulescu, deşi doar aparent ne-am abătut de la subiect. În acest spaţiu internaţional în care valorile circulă şi se întrepătrund, ce rămîne, în ceea ce-l priveşte pe el ca artist, inconfundabil românesc? Drept răspuns, Mihai Sîrbulescu îl citează smerit pe Marin Gherasim: "Gravitaţia către simbol". În acest caz, simbolul este o formă fixă şi concentrată care surprinde perenitatea unei identităţi într-o încremenire transcendentă. Dimensiunile epifanice ale acestei încremeniri dătătoare de identitate, căutate şi atinse în afara oricărui circuit internaţional, sînt în mod paradoxal recunoscute şi asimilate spontan de către acesta, asemenea unui sunet de clopot întîlnindu-se în aer cu alte mii de sunete mărturisind despre surse diferite, dar nu mai puţin valabile. Cine are urechi de auzit şi ochi de văzut percepe în consecinţă: explorînd Galeria Cervino, Joerg Maxzin, proaspătul laureat al celei de-a cincisprezecea ediţii a concursului Schwäbische Kunstpreis, nu se mai dădea dus din faţa unuia dintre clopotele luminoase ale lui Mihai Sîrbulescu, adîncul din el răspunzînd evident chemării adîncului de dincolo de monocromia aparentă a pînzei artistului român. Din astfel de chemări şi răspunsuri se constituie circuitul internaţional al valorilor, iar cînd bat clopotele în artă, calitatea intrinsecă a sunetului este singurul element care asigură o propagare sănătoasă.
