• Salem, King Night, IAMSOUND, 2010.

Acceleraţionalismul ca modalitate de consum cultural, adus de hegemonica eră a Internetului, ne-a obosit. Am ajuns într-un punct în care nevoile noastre par a fi condiţionate de o unică şi irepresibilă dorinţă, escapismul. În muzică – mai exact, în noua muzică – tempo-ul a încetinit serios. Odată cu el, metronomul nostru intern îşi răreşte cadenţa. Chillwave-ul, chiar dacă legat mai degrabă de o geografie virtuală decît de una fizică, vorbeşte doar despre evadare. Este, în aceeaşi măsură, un curent al recesiunii economice: minimalismul mijloacelor şi al suporturilor, dar şi cel sonor propovăduiesc religia refugierii într-un spaţiu în care nu poţi fi atins de un mundan căruia indicii bursieri, TVA-ul şi reducerile salariale îi dictează agenda. Acolo n-avem nevoie de nimic, pentru că nimeni nu ne mai poate oferi ceva. Cu excepţia unei continue şi fericite vacanţe a consumului. Nostalgia este ingredientul principal al acestui curent, pentru că astăzi privim în trecut ca să ne salvăm (dar şi ca să stopăm ritmul prezentului), nemaihrănindu-ne cu iluzia unui viitor luminos. („Viitorul e acum!“ este sloganul cu care tehnologia îşi vinde pielea.)   

La polul opus, muzica momentului a mai născut un pui. E conectat la acelaşi trecut, dar de data aceasta nostalgia e inundată de un ocultism bîntuitor. E mai mult spaimă decît relaxare aici. Esoterismele de orice fel sînt expresia acestei noi subculturi care vrea să închidă cercul după ce cultura Internetului l-a deschis prea mult. Tonurile sînt grele, dramatice, damnate. Ritmul e atît de nămolos încît sunetul devine nenatural şi, în consecinţă, supranatural, opunîndu-se frivolităţii solare şi nepăsătoare aduse în muzică de fratele vitreg chillwave, dar şi unui socialism care a pulverizat toate castele. Reverbul, tempo-ul şi pitch-ul modificate, alături de manipularea memoriei, sînt zeii unei secte deceleraţioniste, în care particula slow (vezi şi slow food vs fast food) e singura care contează.  

Debutul pe album al trioului american numit – cum altfel? – Salem este expresia potrivită a acestei noi estetici. King Night nu musteşte de originalitate, nu e nici vreo capodoperă fără rival, dar zugrăveşte perfect acest foarte actual moment al muzicii/culturii. Producţiile trupei din Michigan, situate undeva între încercările de chopped & screwed rap ale lui DJ Screw, distorsurile şi vocile shoegaze-ului, metal-ul sabatic à la King Diamond (derulat, desigur, la o viteză mult mai mică decît cea pe care o ştim) şi dubstep-ul ambiental al lui Burial, filtrate de experimentalismele tîrzii ale unui label precum V/VM Test (cele de după momentul „Harder! Faster! Louder!“) au carnalitate, chiar dacă vorbesc mai mult despre suflet. Sample-uri precum „O, Holy Night“ – un vechi şi inocent colind american de Crăciun, injectat în piesa care dă numele albumului – devin, în context, coşmaruri ataşabile imageriei unui Tim Burton. 

Sintetizatoarele orgiastice, aşezate în loop, tobele poliritmice şi vocile deformate, ininteligibile, spectralizate creează un efect de stranietate, de nepămîntean. Muzica asta nu e de aici, nu e nici de acum – pentru că nimeni nu mai vrea să trăiască aici şi acum –, deşi datele ei concrete contrazic asta. Salem ne invită pe toţi să locuim într-un Gotham City atemporalizat şi imposibil de localizat, în care Joker l-a ucis pe seriosul ăla de Batman, strigîndu-i în faţă să nu se mai grăbească.  

 

Paul Breazu este jurnalist.