interviu cu Emil BRUMARURecent relansata editură Cartea Românească a iniţiat o colecţie de cărţi de poezie însoţite de un CD pe care autorii citesc o parte dintre poeme. Printre primii poeţi tineri ai colecţiei - Răzvan Ţupa, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu şi Claudiu Komartin - şi un old timer: Emil Brumaru; cartea se numeşte Submarinul erotic. În plus, de pe site-ul www.liternet.ro, puteţi descărca acum gratuit volumul Commedia dell' arte, o selecţie din poeziile mai vechi şi mai puţin cunoscute, în timp ce Editura Cartier a editat, în trei volume, Opera Poetică, integrala poeziei lui Emil Brumaru.Tocmai v-a apărut primul audio-book. Cum a fost experienţa înregistrării poeziilor?Poeziile din Submarinul erotic au apărut iniţial în rubrica "Cerşetorul de cafea" din România literară, rubrică pe care o ţin încă din 1992. Despre înregistrare, ce să spun, a fost chinuitoare. Mie nu-mi place să citesc poezii - nu am dicţie şi mă şi plictiseşte -, or a trebuit să citesc mai multe pentru ca ei să aibă apoi de unde alege. Pe parcurs însă, am început să mă obişnuiesc şi să citesc poeziile normal, cu un anume afect chiar.Infernala comedie, Submarinul erotic... Ca şi Nora Iuga, pe măsură ce îmbătrîniţi, scrieţi tot mai erotic.Sonetele din Infernala comedie sînt scrise, de fapt, în 1978, într-o perioadă de mare disperare. Nu mai puteam scrie - ritm mai aveam în mine, dar parcă mă consumasem - şi atunci am încercat să mă salvez cumva, folosind cuvintele nefolosite. Aşa că perioada mea, declarat erotică, a fost cu adevărat în 1978. Cea latent erotică a fost tot timpul.Nu v-a creat frustrări să ştiţi că nu puteaţi publica acele sonete?Tocmai pentru că ştiam că scriu pentru sertar îmi luasem o libertate deplină şi puneam pe hîrtie absolut tot ce-mi trecea prin cap. Nu mai exista nici o cenzură şi simţeam o plăcere extraordinară - plăcerea de a şti că nu poţi fi publicat -, o plăcere bizară să ştiu că scriu numai şi numai pentru mine. Unele sonete au rămas şi neterminate, dar nu le-am continuat. Vremea lor trecuse, nu mai eram în acea stare. Şi, oricum, nici nu le-am transcris pe toate, cred că mai sînt cîteva, pe undeva.V-aţi folosit vreodată de propria poezie pentru a cuceri o femeie?Da, dar nu am reuşit să cuceresc pe nimeni. Mă mai întîlneam cu cineva care îmi spunea că Detectivul Arthur - carte pe care am scris-o pentru o actriţă - l-a ajutat să cucerească nu ştiu ce femeie şi că apoi s-a şi căsătorit cu ea. Cu alte cuvinte, unii chiar făceau dragoste pe cărţile mele. Însă eu, pe bune, numai pe Tamara am cucerit-o cu poezia: era foarte tînără, avea 16-17 ani şi era elevă... Dar, de fapt, eu nu scriam să cuceresc femei; poezia n-o scrii ca să cucereşti femei! Ce, tu scrii texte ca să cucereşti femei?Nu scrii cu gîndul ăsta, dar se mai întîmplă. Cine a spus că scriitorii sînt nişte bărbaţi tulburaţi de femei!?Am trimis odată, Valeriei Seciu, nişte poezii pe care i le-am şi dedicat în volum; am scris şi pentru Maia Morgenstern, însă nu le-am cucerit. La Valeria Seciu am ţinut foarte mult. Îmi aduc aminte că după foarte mulţi ani ne-am întîlnit la Iaşi, ea venise cu un spectacol în care recita împreună cu Ion Caramitru poezii de Eminescu şi, după spectacol, m-am dus la ea în cabină. Stătea acolo foarte sfioasă şi tot frumoasă era, iar eu i-am spus: "Ştii, Valeria, eu chiar te-am iubit! Nu am scris pentru tine doar aşa, de florile mărului..." Dar ea, atunci, mi-a zis pe un ton ridicat: "Da, dar lu' aia de ce i-ai dedicat şi ei poezii?". Făcea pe geloasa...Dacă tot am ajuns cu discuţia aici, ce apreciaţi cel mai mult la o femeie?La o femeie se poate aprecia absolut totul. Absolut totul: şi sufletul, şi trupul, şi mintea...Atunci, e ceva ce nu puteţi suporta la o femeie?Dacă-mi place, suport totul.Citind cronicile scrise în timp la cărţile dvs., am observat că se concurează două interpretări: unii critici vorbesc despre melancolia singurătăţii, de o poezie a evaziunii, alţi critici spun că e vorba despre joc, că poezia dvs. e, fundamental, ludică şi senină. Eu, cînd am fost fericit, atunci am scris cu adevărat poezie. Locuiam la Dolhasca şi, pe vremea aceea, eram extrem de bucuros: ţopăiam prin casă şi îmi cîntam singur versurile. Toţi scriau despre tristeţi, toţi erau abisali, era atunci un rîsu'-plînsu' în poeţi... Dar eu am scris pe fericire şi poezia mă făcea şi mai fericit. Munceam mult la poeziile mele, le scriam şi de cîte zece ori, apoi mi le citeam cu glas tare să văd cum sună...Cum adică "cînd scriam cu adevărat"?Cînd scriam nechinuit, ca după dictare. Scriam atunci într-un fel de inspiraţie de moment: dacă nu notam imediat, pînă dimineaţa uitam. Şi scriam într-o goană toate versurile care-mi treceau prin cap. Parcă poezia se scria singură! Lucram apoi la ea mult timp, aşteptam cîte un cuvînt trei luni, poate chiar şi o jumătate de an. Dar aveam timp atunci, ştiam şi că nu pot publica... Am publicat primul meu volum de poezie la 31 de ani şi nu pentru că nu am vrut. Nu se putea.Care e cea mai mare satisfacţie pe care aţi avut-o ca scriitor?Asta a fost cea mai mare satisfacţie: că puteam scrie.Dacă acum scrisul vă chinuie, de ce o mai faceţi?Păi, de fapt, nu mai scriu. Chiar dacă scriu săptămînal, acelea nu sînt poezii noi. Mai găsesc cîte o poezie prin casă, mereu dau peste poezii scrise cine ştie cînd şi le mai îndrept, le mai schimb un cuvînt...Aţi obosit?Da, am obosit.Atunci ce altceva aţi putea face?Aş putea să citesc, dar, ştii, e foarte greu să te opreşti din scris! Deşi e foarte bine să te opreşti cînd vezi că nu mai eşti cel care erai odată. Trebuie să renunţi, trebuie să-ţi spui "gata!" într-o zi. Dar, apoi, ce să fac, ce să mai aştept!? Să scrii e un mod de a trăi şi e greu să pui punct. Şi apoi, se întîmplă ceva: dacă ai cîteva poezii foarte bune, ele luminează şi restul. Pentru că nu poţi scrie bine tot timpul. Ar fi monoton. Cum mi-a atras mie atenţia cineva demult că la Eminescu plac şi poeziile cele mai slabe.Am avut o perioadă cînd nici n-am mai citit, iar acum sînt foarte multe cărţi bune şi nu ştii ce să citeşti mai întîi. Asta e drama celor în vîrstă: înainte n-au putut citi anumite cărţi, iar acum au apărut toate deodată. E ca şi cum ai primi la acelaşi telefon mai multe apeluri în acelaşi timp: sună ocupat. Aşa şi cu cărţile. Mereu îmi propun să citesc nişte autori vechi foarte buni, să-i citesc numai pe ei, dar ce mă fac cu scriitorii noi care, şi ei, sînt foarte buni. Mi-ar trebui o selecţie.Sînteţi apropiat de poeţii tineri, dar şi ei vă simpatizează, deşi între poezia dvs. şi poezia lor nu există nici o legătură.Poate avem în comun latura erotică a limbajului, poate pentru că ţin eu la dînşii şi ţin şi ei la mine, nu ştiu... Oricum, simpatia lor mă obligă să mă ţin tare în continuare. Sînt cîţiva poeţi tineri care îmi plac foarte mult şi spun asta mereu. Îmi place Ruxandra Novac - îmi place şi că arată mişto, dar îmi place şi cum scrie - şi îmi place şi Acosmei, care e totuşi bărbat, deci nu se poate spune că sînt îndrăgostit de el. Scrie puţin, are o singură carte de poezie. Poate o reeditează chiar Cartea Românească.Sînteţi simpatizat de mai toată lumea şi vi se acordă multă atenţie. Ca poet, aveţi mai multe satisfacţii acum decît înainte de '89?Indiscutabil. Cu toate că atunci s-a scris mai mult despre mine. Poate şi pentru că eu eram o ciudăţenie. La cartea mea de debut s-au scris cam 40 de cronici şi toate elogioase. Încă de atunci am fost băgat în seria poeţilor serioşi: Leonid Dimov, Şerban Foarţă, Mircea Ivănescu. Numai lui Marin Mincu nu i-a plăcut şi, cînd m-am întîlnit acum cu el, i-am spus că a fost cel mai tare dintre toţi, pentru că şi eu mă plictisesc cu poeziile mele. El zice însă că n-a scris. A scris şi a avut dreptate.Şi acum se scrie despre mine - nu sufăr din cauza asta -, deşi doar tu şi Ion Bogdan Lefter aţi apreciat sonetele Infernalei comedii. M-ai întrebat de frustrările mele de autor, uite: Simona Sora e singura mea frustrare, ea n-a scris niciodată despre cărţile mele. Crezi că e supărată cumva pe mine?