Speranţa în mai bine

Ieri am fost la o cină acasă la nişte prieteni. „E cea din urmă”, mi­-am spus. „Dacă trecem de 2.000 de cazuri, intru în carantină.” Cînd am intrat pe uşă n-­am pupat pe nimeni. Au rămas cam descumpăniţi. Erau mai ales miraţi. Părea că epidemia asta mă afectase mai mult decît era cazul. Sînt uşor ipohondru, tot la două seri îmi rog soţia să-­mi pună mîna pe frunte să vadă dacă nu cumva am febră, dar nu despre asta e vorba. Nu mi-e teamă că mă voi îmbolnăvi. Atunci de ce mi­-e teamă? De tot ceea ce contaminarea ar putea schimba. Mi-­e teamă ca nu cumva să descopăr că eşafodajul civilizaţiei pe care o ştiu e asemenea unui castel din cărţi de joc. Mi-­e teamă că totul se va nărui, dar mi-­e teamă şi de situaţia contrară: că spaima va trece degeaba, fără să lase în urmă vreo schimbare.

La cină îmi tot spuneau: „într-­o săptămînă se termină totul”, „da, o să vezi, în cîteva zile situaţia o să revină la normal”. O prietenă m-­a întrebat de ce nu spun nimic. Am dat din umeri fără să răspund, nu voiam să par alarmist sau, şi mai rău, cobitor.

Deşi nu avem anticorpi împotriva Cov­2, avem împotriva a tot ceea ce ne nedumereşte. Vrem să ştim mereu data de început şi termenul-­limită pentru orice. Sîntem obişnuiţi ca noi să îi impunem naturii ritmul nostru, nu invers. Prin urmare, pretind ca epidemia să se sfîrşească într-­o săptămînă, ca normalitatea să se reinstaureze! Pretind sperînd.

Însă, în vremea contaminării, trebuie să ştim la ce anume sîntem îndreptăţiţi să sperăm. Căci nu e deloc sigur că, dacă sperăm în mai bine, asta înseamnă că dorinţa noastră este justificată. Dacă ne aşteptăm la ceva imposibil sau chiar la ceva foarte puţin probabil, vom fi dezamăgiţi în repetate rînduri. Într­-o asemenea criză, cusurul gîndirii magice nu este neapărat falsitatea, cît faptul că ne conduce drept spre panică.

Dilema carantinei

Într-­o rece abstractizare matematică, epidemia este şi un mare joc. Este un joc macabru, dar rămîne un joc, cu regu­lile sale, cu strategiile sale, cu ţelurile sale (să fim în continuare noi înşine sau să nu ne îmbolnăvim) şi, fireşte, cu noi, jucătorii. Un joc pe care l­-am putea numi dilema carantinei.

Să presupunem că ar trebui să mergem la aniversarea unui prieten, chiar în seara asta, deşi lunea e cam neobişnuit. Petrecerea se va desfăşura într-­un local micuţ. Numai că Ministerul Sănătăţii, ba chiar şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii ne recomandă să evităm aglomerările de persoane şi să păstrăm distanţa faţă de cei care tuşesc sau strănută. Ştim prea bine că la petrecere nu se va putea respecta distanţa minimă de un metru. Altminteri... ce trist ar fi!

Avem două posibilităţi: ori ne ducem la petrecere sperînd să nu păţim nimic, ori rămînem acasă îmbufnaţi, gîndindu-­ne la cum se distrează ceilalţi. Ştiu că toţi invitaţii stau în cumpănă şi, un pic răutăcios, încep să sper că mulţi vor renunţa şi că la petrecere voi găsi mai puţină lume decît de obicei. Ar fi cel mai bine. Însă apoi mă întreb ce s-­ar întîmpla dacă toţi ar ajunge la aceeaşi concluzie ca mine, dacă ar hotărî să rişte şi dacă printre noi s-­ar afla şi un contaminat... Nu, nici nu vreau să mă gîndesc la asta.

Cu tendinţa sa de a nu nuanţa prea mult lucrurile, matematica atribuie valori numerice fiecărei alegeri a fiecărui invitat, le introduce în ordine într-­un tabel şi observă ce se întîmplă de la o căsuţă la alta. Unii pierd, alţii cîştigă. În cele din urmă, se întoarce la noi prezentîndu-­ne un alt rezultat, nu tocmai uşor de intuit: decizia cea mai bună nu este cea care se bazează exclusiv pe raţionamentul meu. Decizia cea mai bună este aceea care ţine cont de raţionamentul meu şi, totodată, de raţionamentele celorlalţi. În fine, îmi pare rău, dar ne vedem cu altă ocazie.

Volumul lui Paolo Giordano În vremea contaminării a apărut la Editura Polirom. Traducere și note: Anamaria Gebăilă.