În 1989, în urma unor strategii mitterrandiene care, pînă la urmă, nu aveau nimic de invidiat deciziilor teocratice de la Bucureşti, Antoine Vitez a fost brutal demis de la direcţia Teatrului Chaillot pentru a fi numit la Comedia Franceză, pe care nu o mai dorea. Doar mai tîrziu am înţeles de ce: cînd i-am telefonat pentru a-l felicita, vocea îi era lipsită de entuziasm. Apoi am aflat că fusese deplasat ca un pion pe scena franceză de către preşedintele care satisfăcea arbitrar cererea formulată de unul dintre servitorii săi, Jérôme Savary, care îi animase campania pentru al doilea mandat: Chaillot, acesta-i preţul! Lui Jack Lang i s-a impus ordinul imperativ exprimat de Mitterrand şi el a sfîrşit prin a-i găsi un răspuns numindu-l pe Vitez la Comedie.

Fusesem alături de el opt ani şi conduceam revista L’Art du théâtre, care astfel îşi încheia printr-un „stop cardiac“ existenţa. Conform unui program pe care mi‑l impusesem, acela de a publica în fiecare număr unul dintre admirabilele sale texte, i-am solicitat din nou unul pentru concluzia editorială a aventurii nostre comune. Vitez a răspuns prin aceste rînduri de adio ale unui om care întotdeauna s‑a crezut şi imaginat mai bătrîn decît era. „Nu voi juca Œdipe la Colona… nu voi reveni în Grecia ideală, nu mă voi retrage în poiana cu păsări. Nu voi fi bătrînul orb, condus de fata lui, nu voi dispărea brusc fără a lăsa urme, sau poate am dispărut deja şi nu o ştiu.“

Vitez actorul îşi dorea să încheie astfel ciclul Chaillot. Nu i s-a permis, dar viaţa, scurt timp după aceea, a confirmat interdicţia şi, la moartea sa, au răsunat în mine ultimele vorbe ale mărturiei pe care o publicasem în L’Art du théâtre. El nu va fi Œdipe la Colona.

Recent părăseam Bucureştiul înainte de sfîrşitul admirabilei ediţii a Festivalului Naţional de Teatru condus de Marina Constantinescu pentru a participa, la Londra, la ziua consacrată, pe 26 octombrie, lui Brook şi Shakespeare. Deplasare cu puternice consecinţe emotive. Se sărbătoreau 50 de ani de la celebrul său Vis al unei nopţi de vară care a traversat lumea şi care ne-a iluminat magic la Bucureşti. Atunci, cînd peste noi nu „visul“, ci plumbul nopţii se aşternea şi cînd, la sfîrşit de spectacol, actorii coborau în sală pentru a ne strînge mîna şi a-şi formula dorinţa revederii, mi‑am promis să răspund invitaţiei. Cinci ani după Vis l-am regăsit pe Brook la Paris şi am asistat la premiera lui Timon din Atena la Bouffes du Nord, în 1974. Despre aceasta eram invitat să vorbesc. Cînd Brook a intrat în sala londoneză, însoţit de o rudă, şi Trevor Nunn l-a primit pe scenă, m-a copleşit tristeţea. Părea o jucărie de cauciuc dezechilibrată şi instabilă. Apoi s-a aşezat şi l-am regăsit. A vorbit cu o împăciuire umană, nesentimentală, senină, a surîs des şi uneori a avut chiar lacrimi în ochi. Îl priveam din rîndul întîi, dar ştiam că nu mai vede, asemeni lui Œdipe, că din interior îi venea acea linişte, acea incredibilă pace a spiritului care făcea din „onestitate şi libertate“ principalele virtuţi pe care le apăra. Îl ascultam şi, tăcut, îmi spuneam: „Iată‑l pe Œdipe la Colona“.  Ceea ce Vitez n-a putut juca, Brook încarna sub ochii mei. Pacea ca dat ultim, esenţial.

Apoi au urmat intervenţiile unor mari personalităţi critice ca Irving Wardle, care m-a recunoscut şi mi-a cerut veşti de la Radu Penciulescu, prietenul său. „A murit“, i-am răspuns şi atunci, spijinindu-se pe baston, el m-a îmbrăţişat. Apoi regizorii au vorbit despre impactul lui Brook pentru ei şi opera lor. Deborah Warner a văzut Visul la 9 ani şi nu l-a uitat. Actori din distribuţia de origine au intervenit, furnizînd detalii de lucru şi turneu. În spatele lor, pe un ecran gigantic, imaginile din spectacol erau proiectate. Privindu-i, m-am îngrozit: cîtă deteriorare, ce naufragiu – şi mi-am adus atunci aminte de un cuvînt al lui G. Călinescu: „Privesc fotografiile vechi, copilaşi, de ce purtaţi numele meu?“.

Circulam printre prieteni şi, emoţie extremă, dialogam cu cei doi Hamleţi „negri“ ai lui Brook, Adrian Lester, descoperit în inegalabila Rosalinda din Cum vă place, pus în scenă de Declan Donnelan, şi William Nadylam, siluetă elegantă şi surîs sincer. Un detaliu: lucrînd, la un moment dat, în timpul repetiţiilor, au descoperit o soluţie de o fluiditate deosebită pentru moartea Ofeliei. În ciuda entuziasmului, Brook a respins-o: „E prea clară“. Şi atunci mi-am amintit cînd, odată, el îmi spunea cît l-au fascinat cuvintele adolescentei sacrificate: „Ştim cine sîntem, dar nu ştim ce putem deveni“.

Seara s-a încheiat cu semnarea ultimei cărţi a lui Brook, Playng by the ear, și l‑am făcut să surîdă cînd i-am spus că utiliza o expresie dragă ţiganilor care „cîntă după ureche“, apoi mi-a semnat două cărţi, una pentru Andrei Şerban, una pentru mine, şi de fiecare dată m-a întrebat: „Cum se scrie corect Andrei în română, iar tu ai sau nu un s la George?“. Lecţie implicită despre importanţa detaliilor din partea acestui Œdipe care, tandru, îmi mîngîia mîna.

În primăvară am petrecut multe clipe împreună cu Peter Stein, celebrul regizor german, puţin mai tînăr – el doar octogenar. Stein, „omul de piatră“, cum chiar numele îi defineşte identitatea, îşi abandonase austeriatatea de odinioară şi îmi vorbea – coincidenţă simptomatică! –, asemenea lui Brook, despre importanţa vorbelor, a cuvintelor pe care pe scenă le îngrijeşte „asemenea florilor dintr-o grădină de mînăstire“. La bătrîneţe, modestia sunetului pare să seducă mai degrabă decît explozia imaginilor. „Vorbe, vorbe, vorbe“, dar vorbe grele, încărcate de viaţă şi sens. Un teatru pentru ureche…

La început de vară, Eugenio Barba, animatorul exemplarului Odin Teatret, mă invită împreună cu Monique, soţia mea, la o întîlnire care-i era dăruită la Delphi, în Grecia, în ţara teatrului. Înconjurat de „chohortia“ prietenilor ca Brook la Londra, dar şi de aceea a tinerilor, reconstituiam împreună legendarul său parcurs. Un sentiment de „onestitate şi libertate“ s-a degajat şi atunci. De adevăr atins la capăt de drum şi, a posteriori, îmi spun că, dacă Brook îl încarna pe Œdipe la Colona, Eugenio ne-a condus spre Colona. Şi astfel am trăit viaţa dincolo de viaţă, clipe fugitive dintr-o viaţă intensă fără concesii, nici duplicităţi. Viaţa rememorată a acestor protagonişti pe care i-am însoţit şi care m-au salvat.

Grotowski făcea mereu elogiul a ceea ce el numea „les beaux vieillards“, splendizii bătrîni care, reconciliaţi cu sine şi cu lumea, sfîrşesc împăcaţi. Asemenea lui Œdipe, păcătosul pocăit. Liniştit, în căutare de măslini şi tăcere.

Teatrul furnizează personaje care devin embleme ale unei condiţii umane. Ele clarifică şi permit identificarea comportamentelor. Iar Œdipe la Colona mi-a servit pentru a-i citi pe maeştrii Europei. Teatrul e uneori un cifru perfect.

P.S. Printr-un hazard derutant primesc un mesaj de la Ariane Mnouchkine, şi ea aparţinînd „maeştrilor octogenari“: „Mă odihnesc privind arta bătrînă a Japoniei“. Un alt Œdipe…

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).