interviu cu Paul BAILEY Editura Minerva a lansat de curînd o colecţie de literatură universală contemporană în cadrul căreia romanul Kitty şi Virgil (în traducerea Irinei Horea) deschide Seria de autor Paul Bailey. Scriitorul britanic se află, în această săptămînă, în România, documentîndu-se pentru un roman inspirat de familia Bibescu. Găsesc An immaculate mistake una dintre cele mai bune cărţi ale dvs. Vreţi să ne spuneţi povestea acestei cărţi? Mama m-a născut la o vîrstă înaintată, cînd, de obicei, se instalează menopauza. Părinţii credeau că nimic nu se va mai întîmpla. Ceva s-a întîmplat totuşi, eu: an immaculate mistake. După moartea mamei m-am hotărît să scriu această autobiografie ca pe o succesiune de scene din copilărie. Am scris-o pentru mine - iniţial nu mă gîndeam să o public -, dar îi trimiteam fragmente unei prietene de-ale mele, aflată pe patul de moarte, încercînd să o mai înveselesc. Ea m-a convins, pînă la urmă, să o public. An immaculate mistake este povestea unui băiat din clasa muncitoare, îndrăgostit de Shakespeare şi de poeţii elisabetani, cititor de Dickens şi Jane Austen, înnebunit de Mozart, Bach, Brahms şi Beethoven... Mama era uluită, credea că nu sînt normal, dar eu eram doar diferit fizic. Nu poţi înţelege cum e să provii dintr-o familie din clasa de mijloc, în anii '50, şi să mai fii şi gay. Nimeni nu vorbea despre asta pe atunci decît în termeni de abuz. Mama credea că homosexualitatea este o perversiune cu care se îndeletniceau doar cei din păturile superioare, o treabă urîtă care niciodată nu i se putea întîmpla unui băiat din clasa muncitoare. Ca şi alţii, eram un ciudat. Din fericire, revoluţia sexuală din anii '60 a schimbat atîtea. Istoria mergea într-o direcţie cu totul diferită. Mama se bucura că public, că am succes, că se scrie despre mine în toată lumea... Am hotărît că e prudent să nu-i spun nimic, şi nu pentru că mi-ar fi fost ruşine, dar pentru că am ştiut că ar fi durut-o adevărul pus în cuvinte. Locuiam cu un bărbat, era evident, şi cred că a ştiut. Sora mea a înţeles însă devreme şi mi-a spus: "Tu eşti diferit, nu-i aşa!? Să ştii că nu-mi fac probleme." Au fost printre cele mai bune cuvinte pe care le-am auzit în viaţa mea. Cînd am venit prima dată în Bucureşti, eram însoţit de un tip de la Securitate pe care l-am întrebat cum e viaţa homosexualilor aici. Tipul s-a uitat lung la mine şi a spus: "By gay do you mean humourous?". I-am explicat, iar el a exclamat: "O, Doamne, nu! Nu avem asemenea oameni în România!". Bine, dar trebuie să fie cîţiva şi în Est, am insistat eu. "Toţi sînt în Budapesta!" Kitty şi Virgil este al treilea dvs. roman tradus în română, după Ierusalim şi Soldaţii bătrîni. Ce e mai important pentru dvs.? Fiecare traducere mă bucură enorm. Sînt un scriitor tradus, am primit destule premii, am beneficiat de numeroase burse... Important însă e să scriu bine, căci succesul e relativ. Doar viitorul contează, ceea ce rămîne în urma ta. Asta e marea provocare a unui scriitor. Lucraţi la încă o carte cu subiect românesc . Da, aceasta va fi a treia mea carte despre România. Unchiul Rudolph a fost prima şi cred că e şi cea mai bună carte a mea; a urmat Kitty şi Virgil, iar acum lucrez la un roman inspirat de viaţa prinţilor Antoine şi Emanuel Bibescu. Cei doi s-au născut la sfîrşitul secolului al XIX-lea, o perioadă foarte interesantă din istoria României, într-o familie foarte cultivată. Mama lor cînta la pian în duet cu Franz Liszt, era o admiratoare a lui Wagner, iar la Paris a ţinut un salon renumit. Fraţii Bibescu erau prieteni cu Proust şi cred că Proust se îndrăgostise, în secret, de Antoine, căsătorit însă cu fiica prim-ministrului. Emanuel era un tip profund melancolic, pasionat de arhitectură, a călătorit peste tot, în Japonia, în Persia, la Constantinopol, apoi, inexplicabil, s-a sinucis într-un hotel din suburbia londoneză. Proust a fost devastat atunci, nu putea pricepe cum un tînăr atît de bogat şi de talentat îşi pune capăt zilelor. Emanuel suferise însă o pareză facială, faţa lui a fost acoperită cu o eşarfă albastră, de aceea cred că e posibil să se fi sinucis din vanitate. Mă intrigă însă melancolia lui şi vreau să înţeleg de ce s-a sinucis. Mă fascinează viaţa acelei aristocraţii foarte cultivate, cu un destin plin de urcuşuri şi coborîşuri, ca al ţarilor ruşi. Bibeştii erau o familie dinastică într-o lume săracă. Pătrunseseră în lumea rafinată şi înaltă, cunoşteau muzicieni, pictori, scriitori renumiţi, dar fără ţăranii care să le întreţină moşiile nu şi-ar fi permis acest lux. Pe atunci, doar astfel de familii aveau privilegiul culturii. Anul trecut am fost la Corcova, satul unde acum un secol era moşia Bibeştilor. La Corcova am întîlnit aceiaşi oameni săraci, doar calculatoarele din şcoală şi posterul cu Harry Potter din bibliotecă îţi indicau că ne aflăm totuşi în 2005. Impresia mea e că viaţa acelor ţărani nu s-a schimbat prea mult. Aşa că, în roman vor apărea Virginia Woolf şi Proust, dar şi oamenii simpli şi acei evrei care recuperau banii de la ţărani - unul dintre motivele antisemitismului în Est. Din discuţiile noastre pot confirma că ştiţi foarte multe despre istoria României . Cînd am scris Kitty şi Virgil, am intrat într-o bibliotecă pentru a mă informa despre istoria României, despre familia regală... Unele cărţi nu mai fuseseră împrumutate de 40 de ani. Am descoperit Istoria Românilor a lui R.W. Seton-Watson, o carte din 1934, o lucrare remarcabilă, făcută cu dragoste şi care mi-a deschis apetitul pentru istoria României. Vă plac Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Creangă... Ce căutaţi, de fapt? Aş vrea şi eu să ştiu. Îl iubesc pe Bacovia. Tocmai mi-am cumpărat o ediţie de buzunar şi voi scrie despre el un eseu biografic ca introducere pentru o ediţie engleză din poezia lui. Un prieten de-al meu l-a tradus foarte bine, deşi pare intraductibil din cauza muzicalităţii. Din păcate, toţi aceşti scriitori sînt complet necunoscuţi în Anglia. Eu i-am descoperit accidental şi numai pentru că mă preocupa România. Norman Manea mi-a devenit prieten apropiat şi el mi-a recomandat mulţi scriitori români. Ion Creangă, de pildă, a fost tradus prin 1930, dar suna îngrozitor în engleză, nu se înţelegea nimic pentru că traducătoarea folosea cuvinte atît de vechi. Cred că e timpul să fie retradus, cel puţin cu acea poveste teribil de amuzantă a lui Ivan Turbincă. Ştiu că sînteţi un mare admirator al Jurnalului lui Mihail Sebastian . Am citit prima ediţie americană a Jurnalului şi am scris despre el în Times Litterary Supplement. Norman Manea mi-a vorbit despre acest jurnal spunînd că este remarcabil, că atunci cînd a fost publicat în România a stîrnit mari reacţii şi că au fost oameni de litere care au spus chiar că nu trebuia publicat întrucît dezvăluie vechile simpatii antisemite ale lui Eliade şi Cioran. Apoi am citit în franceză şi acea îngrozitoare prefaţă la De două mii de ani scrisă de Nae Ionescu, profesor şi prieten al lui Sebastian, şi mi s-a părut foarte curioasă insistenţa lui Sebastian ca acel text să fie totuşi publicat. Eu am citit memoriile lui Primo Levi, care a supravieţuit lagărului nazist, am citit şi jurnalul lui Victor Klemper, dar cred că jurnalul lui Sebastian este cea mai importantă contribuţie la înţelegerea acelei epoci. Viaţa Bucureştiului de dinainte şi din timpul războiului, teatrul, concertele, jurnalistica, viaţa literară atît de dinamică, luciditatea lui Sebastian, felul în care urmăreşte "transformarea" prietenilor săi, apoi accidentul fatal suferit în drum spre studenţii cărora urma să le vorbească despre Balzac... Este o poveste extrem de emoţionantă şi o mare surpriză să descoperi un scriitor din estul Europei, continental, aflat la curent cu tot ce se întîmpla în culturile germană, engleză şi franceză din acel moment, autor de piese de teatru, de romane, de cronici... Te întrebi chiar cînd avea timp de toate astea. Sebastian era şi o persoană extraordinară, un adevărat erou, el reprezintă, de fapt, decenţa fiinţei umane în timp de război şi într-o societate ostracizantă, care îi interzice să practice dreptul şi să predea. Ce personaj din jurnal v-a interesat în mod deosebit? M-a impresionat hotărîrea lui Eugen Ionescu de a pleca şi de a deveni scriitor francez, anticipînd ce urma să se întîmple cu România. Eu credeam că Ionescu e un scriitor absurd, dar, cînd am venit prima dată în România, i-am recitit piesele şi mi-am dat seama că Rinocerii era o piesă despre ce urma să se întîmple. Ce artist român v-ar fi plăcut să fiţi? Deşi nu mi-ar fi plăcut să mor tînăr, aş zice Dinu Lipatti. Am acasă CD-ul cu ultimul său concert de la Besançon pe care îl ascult frecvent noaptea tîrziu. Este cel mai mare pianist pe care am avut şansa să-l ascult. De ce reveniţi în România? Asta mă întreabă şi prietenii. Ce le-aş putea spune? Mi-am făcut aici prieteni, îmi place la ţară, am citit toate cărţile despre România pe care le puteam găsi, descopăr mereu noi autori interesanţi... E uimitor cum această limbă cu o scurtă istorie literară a inspirat atîţia poeţi minunaţi! Înţeleg româna destul de mult întrucît ştiu puţin italiană, dar mi-ar plăcea să o şi vorbesc. În Anglia lumea încă consideră România o ţară din lumea a treia. E bizar pentru că e totuşi o ţară europeană, cu o limbă atît de apropiată de italiană şi de franceză - dacă vezi pentru prima dată o pagină scrisă în română recunoşti imediat rădăcinile latineşti ale cuvintelor. Trebuie să recunosc însă că, atunci cînd am venit pentru prima dată aici, mi s-a părut cel mai trist loc de pe Pămînt. Am văzut mizeria în care trăiau românii, frica, suspiciunea, teama de a vorbi liber... Trist şi amuzant, în acelaşi timp. "O, ţară tristă, plină de humor..." (Rîde.) De aceea mă întorc. Pentru că iubesc combinaţia dintre umorul absurd şi melancolie. Cred că aţi supravieţuit comunismului datorită stoicismului şi simţului absurdului. E multă melancolie aici, în Est, iar muzica lui Enescu exprimă perfect melancolia românească. Ce nu vă place totuşi la români? Faptul că, la fel ca în Polonia, mai toţi fumează. (Rîde.) Eu însumi, provenind din clasa mijlocie, înţeleg starea lor materială modestă. În plus, există şi circumstanţele istorice. Aşa că nu pot spune nimic rău despre oamenii săraci pentru că, într-o lume ideală, aceştia n-ar trebui, de fapt, să existe. În Anglia, distanţa dintre săraci şi bogaţi, care credeam că se va micşora odată cu politica laburiştilor, s-a mărit şi mai mult. Cît despre intelectuali, singura mea dezamăgire rămîne atitudinea provincială a multor scriitori pe care i-am cunoscut la Festivalul de la Neptun şi care mi s-au părut superficiali, neinteresaţi de dialog. În timpul conferinţelor ei vorbeau şi se manifestau gălăgios, erau foarte siguri pe valoarea lor... Cum găsiţi bucătăria românească? Are multe similarităţi cu cea turcească. Îmi plac foarte mult mititeii şi supele, în special cea de fasole, asemănătoare cu cea pe care o gătesc florentinii. V-aţi plimbat mult prin librăriile bucureştene; ce v-a atras atenţia? Mi-ar plăcea să văd traduşi nu doar scriitorii englezi de succes, dar şi pe cei mai puţin faimoşi, de acum două generaţii, a căror literatură are multe şanse să rămînă. Coe, McEwan şi Lodge sînt scriitori buni, dar sînt, în primul rînd, scriitorii de succes ai momentului. David Lodge îşi datorează faima adaptărilor de televiziune. Francezii, de pildă, au tradus foarte mult din Charles Morgan, un scriitor englez de oarecare succes în anii '30, dar pe care nimeni nu-l mai ştie acum nici măcar în Anglia. Dar înţeleg, şi la noi e la fel. Sînt însă impresionat să văd că aceeaşi editură, Polirom, publică şi Toibim, şi Turgheniev. Asta e extraordinar. În Anglia, doar editurile mici îi publică pe clasici. Vă plac româncele? (Rîde.) Îmi plac toţi românii, sînteţi oameni frumoşi, melancolici şi amuzanţi. La un moment dat, am cunoscut la Londra o româncă şi am rugat-o să mă înveţe limba. A plecat în Canada şi n-am mai văzut-o de ani. Mi-ar plăcea, la un moment dat, să sune telefonul şi să fie ea. O chema Cleopatra şi era una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată.