Dacă proiectul acordării unei burse nu s-a putut realiza în ceea ce-l priveşte pe Mihail Sebastian, directorul Institutului Francez în România a reuşit în schimb să trimită în Franţa numeroase generaţii de tineri intelectuali. Printre ei, Emil Cioran şi Eugène Ionesco sînt numele cele mai prestigioase. Faptul a fost recunoscut ca atare chiar de Alphonse Dupront, mîndru că, prin alegerea lor, a contribuit la „a dărui Franţei contemporane cel puţin doi dintre marii ei scriitori“, cum a ţinut să arate în discursul prezentat la Sorbona, pe 3 iulie 1984, cu ocazia primirii distincţiei de comandor al Legiunii de Onoare.

Prezent la ceremonia respectivă, Cioran şi-a exprimat în mai multe rînduri gratitudinea faţă de generosul său susţinător, cum rezultă, printre altele, din convorbirile sale cu Gabriel Liiceanu (Itinerariile unei vieţi, Humanitas, 1995) sau cu Luca Pitu şi Sorin Antohi (Neantul românesc, Polirom, 2009). Atunci cînd afirma, în faţa ultimilor doi, „şansa mea a fost Dupront“, el rezuma esenţialul despre ceea ce a reprezentat întîlnirea cu directorul Institutului Francez pentru propriul său destin.

Importanţa lui Dupront nu se limitează la rolul pe care l-a avut în conducerea activităţii culturale a instituţiei franceze din capitale României între 1932 şi 1940. Contribuţia sa ulterioară la reînnoirea analizei istorice, prin explorarea teritoriilor subconştientului, ale psihologiei colective şi reprezentărilor religioase, avea să-l consacre ca pe unul dintre cei mai mari istorici din ultimii cincizeci de ani, apreciat ca atare de colegii săi de profesie mai bine cunoscuţi, precum Pierre Chaunu, François Furet, Mona Ozouf. De aceea, întîlnirea dintre cele două spirite de excepţie prezintă interes nu doar pentru parcursul intelectual în lume al fiului de preot din Răşinari, ci şi pentru opera de pelerin cultural a savantului francez şi, nu în ultimul rînd, a dialogului spiritual franco-român.

Corespondenţa inedită păstrată în arhivele lui Alphonse Dupront aduce în acest sens noi detalii preţioase. Cine o parcurge poate înţelege atenţia pe care el a acordat-o, în rolul său de promotor al relaţiilor culturale franco-române, trimiterii în ţara sa a tinerilor români de valoare. Încă de la începutul misiunii sale, el a ţinut să precizeze atribuţiile sale „pentru a evita de a utiliza rău subvenţiile“, cum explica responsabilului său direct de la Paris, Jean Marx, şi a asigura „buna calitate intelectuală a viitorilor bursieri“. Anul 1937 s-a dovedit cu totul rodnic în acest sens cu cei 19 bursieri din totalul de 25 admişi, pe care el a reuşit să-i susţină, printre care se afla şi Emil Cioran.

Alegerea sa, ca şi a celorlaţi candidaţi, nu constituie însă o favoare, urmare a „curţii“ pe care ar fi făcut-o influentului director pentru a-i cîştiga prietenia, cum va obişui să spună în amintirile sale tîrzii Cioran. Opera publicată pînă atunci, începînd din 1934, anul cărţii sale de debut, Pe culmile disperării, îi recomanda prea bine talentul. O operă pe care Dupront, bine informat despre realităţile culturale româneşti, o cunoştea, fiind ajutat de stăpînirea limbii române şi, nu în ultimul rînd, de unele cărţi primite cu dedicaţie: în biblioteca adusă din România figurau, de exemplu, Lacrimi şi sfinţi (1937) şi Amurgul gîndurilor (Sibiu, 1940), la care se vor adăuga principalele titluri publicate ulterior de Cioran în Franţa.

Afinităţile intelectuale au favorizat oare cumva apropierea dintre ei? Subiectul ar merita un studiu în sine. Deocamdată, am remarca doar unele sugestii ce reies din scrisorile descoperite acum: pasiunea lor comună pentru Pascal, recunoaşterea din partea lui Cioran a uceniciei „în materie de viziune filozofică“ pe lîngă Dupront (scrisoare din 11 iunie 1941) şi a înţelegerii pe care a găsit-o pentru ideile sale din partea istoricului, apreciat de el pentru interesul acordat metafizicii (scrisoare inedită din 22 ianuarie 1947).

La aceste motive, esenţiale pentru acordarea bursei şi apoi pentru prelungirea ei, se adaugă explicaţia, sub formă de anecdotă, relatată de Cioran, dar şi de Constantin Noica, alt beneficiar al unei burse în Franţa, în 1938: impresia pe care el ar fi lăsat-o viitorului istoric francez, cînd, în loc să-i prezinte rezultatul preocupărilor sale studioase, i-a evocat turul pe care îl făcuse cu bicicleta, din sat în sat, în regiunile Franţei de Nord. Episod dacă nu determinant, sugestiv totuşi atît pentru cutezanţa tînărului bursier român de a cunoaşte o ţară altfel decît prin cărţi, cît şi pentru spiritul deschis al aceluia care l-a susţinut, în măsură să aprecieze sensul unei asemenea experienţe, mai puţin acceptată în concepţia lumii universitare.

Principalul interes al corespondenţei la care ne referim constă însă în mărturiile pe care ea le oferă despre legăturile dintre cei doi intelectuali, după ce Cioran obţinuse bursa. Surprinzătoare este această scrisoare din 27 decembrie 1939, în care el recunoaşte în protectorul său de la Bucureşti „un exemplu pe care mă străduiesc să l urmez în proporţii mai mici“. Din aceeaşi corespondenţă se vede, de asemenea, interesul lui Dupront pentru soarta lui Cioran chiar şi după terminarea misiunii sale în România, de la noul său post de activitate la Universitatea din Montpellier: „Rapiditatea cu care aţi răspuns apelului meu este mai mult decît emoţionantă“, recunoaşte tînărul român pe 29 octombrie 1941; „V-am considerat mereu ca binefăcătorul meu cel mai generos“, se poate citi în scrisoarea sa din 27 februarie 1945; „N-am uitat niciodată cît de mult şansa de a mă afla în Franţa depinde de generozitatea dv. faţă de mine“, insistă el în altă misivă din 22 ianuarie 1947. Pe 8 septembrie 1947, cînd lipsa resurselor financiare afecta „în mod teribil“ preocupările sale, el face o nouă tentativă de a obţine o bursă, adresîndu-se din nou profesorului de la Montpellier: „Întrucît mă cunoaşteţi de multă vreme şi m-aţi ajutat în dese rînduri, îmi îngădui să apelez încă o dată la bunăvoinţa dv., rugîndu-vă să mă recomandaţi“.

Grijile existenţei cotidiene nu sînt singurul motiv al acestor scrisori. Conţinutul lor dezvăluie unele detalii demne de atenţie pentru biografia scriitorului român înainte de a se face cunoscut în Franţa. La aproape zece ani de la stabilirea în noua patrie, el recunoaşte, pe 22 ianuarie 1947, o schimbare plină de consecinţe pentru scrisul său (cunoscută pînă acum îndeosebi din amintirile sale ulterioare, dar fixată poate pentru prima oară cu atîta precizie): „Dintr-o fidelitate de natură bună sau rea, am continuat să scriu în română, am strîns în această limbă manuscrise dintre care cele mai multe au ajuns acolo unde meritau: în tomberoanele Parisului. Disperat de exerciţiu steril într-o limbă marginală, în anul din urmă (sublinierea mea – S.L.), m-am hotărît să întreprind aventura penibilă a scrierii în franceză“.

Se pare că, după 1947, schimburile epistolare dintre cei doi încetează sau se răresc, cel puţin după urmele pe care le-au lăsat, cu excepţia unor urări lapidare de Anul Nou din partea lui Cioran, în 1948 şi 1949. Ele cunosc un reviriment abia în 1956, într-un moment crucial, de astă dată, pentru cariera intelectuală a lui Dupront: susţinerea, la Sorbona, a magistralei sale teze de doctorat Le Mythe de croisade. Prezentată în nu mai puţin de şapte volume (era perioada tezelor de mari proporţii!), lucrarea avea să l consacre ca pe unul din marii istorici ai Franţei contemporane. Cine ar fi putut să-şi imagineze că istoricul savant, deschizător de noi drumuri în domeniul istoriografic, a făcut apel înainte de susţinerea tezei şi la prietenul său din tinereţe pentru a-i citi voluminoasa lucrare şi a-i împărtăşi părerea lui, aşa cum se poate vedea în scrisoarea lui Dupront către Cioran din 3 aprilie 1956? Este greu de ştiut dacă filosoful s-a încumetat la o asemenea lectură. Singura certitudine este că a participat la susţinerea publică a tezei, după care i-a scris autorului, pe 8 decembrie 1956, pentru a-şi exprima admiraţia pentru „dimensiunea metafizică“ a analizei sale.

Acum începe o nouă fază în legăturile dintre vechii prieteni. Prestigioasa teză i-a deschis lui Dupront calea carierei universitare ca profesor la Sorbona (ulterior va fi primul preşedinte al Universităţii Paris IV), ceea ce i-a permis să promoveze cu mai mult succes viziunea şi metodele sale înnoitoare în domeniul istoriei. Printre discipolii şi admiratorii săi nu erau doar istorici, unii devenind ei înşişi cu timpul nume de prestigiu în peisajul istoriografiei contemporane. Cioran, afirmat între timp în viaţa literară franceză, s-a aflat, de asemenea, o scurtă vreme printre ei, animat de un singur motiv, mărturisit puţin după moartea istoricului, în 1990: sentimentul de a-şi exprima astfel încă odată „datoria sa de recunoştinţă…“ 

Ștefan Lemny este istoric. A publicat, printre altele: Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Editura Polirom, 2017.