Ştiţi bine că tristeţea – ca şi bucuria, resemnarea, extazul – cunoaşte, slavă Domnului, destule grade de comparaţie. Există o tristeţe bogată, a sufletului preaplin, cum se scrie într-un psalm arghezian: tristeţea adîncă, metafizică. Există umori negre, devastatoare, întristări suave, dar şi tristeţi agresive, agasante, isterice. Tristeţi pufoase ca pleoapele de bufniţă ori, dimpotrivă, nevropate şi năprasnic răzbunătoare. Avem melancolii copleşitoare ori siropoase, prăbuşiri cvasiletale, dar şi încercănări hachiţoase, ori furii biliare urmate de riduri ale neputinţei, tot aşa cum există satisfacţie tîmpă şi hohot eliberator, stoicism eroic şi scepticism de doi bani, exultări nemernice, pesimism acneic şi frenezii drăceşti drapate angelic.

Vă veţi întreba ce mi se întîmplă (cu aşa o introducere). 

Vă răspund. M-a tot încercat în ultima vreme un – cum să-i spun? – un soi de amar optzecist. Un gust de zădărnicie literar-umană, duios amestecată cu nostalgia studenţiei şi-a tinereţii ca insurgenţă inutilă, dar nu mai puţin fermecătoare. M-a cuprins ca un lamento interior la Tîrgul „Gaudeamus“ din toamna lui 2010, cînd Editura Humanitas a avut excelenta idee să retipărească după aproape trei decenii legendarul volum Aer cu diamante, adevărat manifest al optzecismului lunedist, cu „cei patru Beatles“ ai momentului bucureştean 1981: Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, prefaţaţi de un Brian Epstein sui generis pe nume Nicolae Manolescu. 

Criticul şaizecist dotat (între multe altele) cu geniul sincronizării, venit la fix la întîlnirea cu noile energii rebele, îi rezuma perfect pe fiecare. „Coşovei e un sudic, friabil sufleteşte, instabil, influenţabil, sub înfăţişarea unui nordic blond şi cu ochii verzi, seducător şi diplomatic.“ Florin Iaru, „ingenuitate calculată“, „în ciuda unei aparente stabilităţi interioare, este un mare vulnerabil“. Nino Stratan, „ataşant şi calin“, dar cu o „inteligenţă vie, străpungătoare“. Cît despre Cărtărescu, poetul cel mai „modern în limbaj“ de la Nichita Stănescu încoace, el este un „obsedat al lumii lui magice, miraculoase de cuvinte, pe care le locuieşte ca pe un infern confortabil“.

La lansarea de la „Gaudeamus“ i-am privit cu o dragoste patern înduioşată pe Cărtărescu, Iaru, Coşovei şi Tudor Jebeleanu (eu, şaptezecistul ludic livresc şi care nu a fraternizat niciodată pînă la capăt cu optzecismul), după care, odată ajuns acasă, am recitit cu nesaţ, uneori cu voce tare, acest volum de-o serafică, inconştientă magnificenţă. Şi de-o teribilă libertate a simţirii, rostirii şi ideii de-a fi. Mi-am reevocat legăturile de substanţă sufletească dintre Cărtărescu, Dimov şi Emil Brumaru, în linia levantinismului nastratinesc. Am re-cunoscut teatralitatea clovneriei din zăpezile fantasmatice ale lui Coşovei („cîte nopţi auzul meu nu s-a întins ca un covor / pe trepte, pe scări! / Unde întunericul îşi muşcă şi acum mîinile aşteptîndu-te“) şi savoarea luxuriant fabulatorie a scenelor închipuite de Iaru, care i-ar fi cucerit deopotrivă pe Bulgakov, Kafka şi John Lennon: „Ea era atît de frumoasă / încît vechiul pensionar / se porni să roadă tapiţeria / scaunului pe care ea a stat în autobuz / Cînd ea intră în casa fără nume / portarul îşi înghiţi decoraţiile / iar mecanicul sparse în dinţi / cheia franceză...“. După care, recitind cu înfrigurare tulburătorul poem „Unu“, am măsurat drumul lui Ion Stratan între Nichita şi Mazilescu: „În orizont se încălţa cineva / Cineva îl lovea şi-l crăpa. / Înăuntru mergea gheata mea. / Încălţată în piatră şi ea. / Am văzut şi m-am încălţat în zi. / Am văzut şi-am stat printre cei mai / Vii dintre vii“. Cum să nu aluneci în gaura neagră a plînsorii de tip ubi sunt şi să nu deplîngi soarta acestei feeric-nefericite (sic) generaţii ’80, cea mai hărţuită, ferfeniţită, umilită, castrată, racolată şi malformată (chit că – paradoxal – şi alintată!) serie intelectuală a culturii române în comunism, la tragică paritate doar cu lumea interbelică post’47? Şi cum să nu te obsedeze insomniac destinul care ne-a legat întru eşec secerîndu-i în plină forţă creatoare pe Ion Stratan, la 50 de ani, pe Radu G. Ţeposu la 45, pe Mariana Marin la 47, pe Mircea Nedelciu la 49, pe Mircea Scarlat la 36, care i-a sufocat în renăscut avînt pe Gheorghe Crăciun şi Augustin Frăţilă la 57 de ani, ori pe Ioan Lăcustă la 60, şi a epuizat prematur virtuale capitole generoase de istorie literară, de la Maria Mailat, Adina Kenereş, Dan Arsenie, Eugen Suciu, la Vasile Popovici, Smaranda Cosmin, Emil Paraschivoiu, Hanibal Stănciulescu, Elena Ştefoi şi cîţi alţii, trecuţi dinspre creaţia pur literară înspre diplomaţie, administraţie, afaceri ş.a.m.d.?!

Adevărul e că zeii istoriei literare se răzbună la fel de necruţător ca Yahveh-ul vechitestamentar. Triumful de ieri se transformă iute în nevroza de azi. Între atotputernicie şi impotenţă nu-i decît un biet fir al Moïrei. Ai apucat să zici că toată literatura de pînă la tine e un moft, sau, mai precis: o firavă suită de precursori ai genialităţii tale? Apoi, ia-ţi matale adio de la orice înţelegere cumpănit-bătrînească şi de la orice posibilitate de (auto)negociere pe piaţa literară. Vei avea duşmani ireductibili deopotrivă în octogenari şi cincagenari, la stînga şi la dreapta, sus şi jos, ba chiar printre congeneri. Din tot peisajul cultural, nimănui nu i-a convenit alura optztecismului, nici înainte şi nici, mai ales, după 1989. Fie că era prea deştept, talentat, disponibil, perfect sincronizat occidental, sau prea puţin filoxerat de comunism şi prea alergic la inseriere, fie că avea o sete de putere răzbunător-superioară dinozaurilor antecesori, fapt e că gerontocraţia – indiferent de culoarea politică, forţa financiară şi dosarele securiste – şi-a adunat energiile întru contracararea optzecismului ca lider de piaţă, martelînd fără greş orice ameninţa să se închege ca mişcare de anvergură.

Aşa, deci – adică mai bătrîn cu o lacrimă după tinereţea buiacă – avea să mă găsească boem răsucita resemnare a evocărilor înşirate ca mătăniile memoriei pe aţa sufletului de Augustin Frăţilă în serialul din Ziarul de duminică, solicitat cîndva de Stelian Ţurlea şi încorporat acum la Editura Muzeului Literaturii în volumul În curtea cu pavajul gri. O tristeţe sobră, laconică şi bărbătească, excitată de elanuri, dar subminată de anxietate, precum aburul dimprejurul paharului de vodcă împărţit cîndva de Nichita şi Mazilescu, de Pucă, Pâcă, Velea, Eugen Suciu, Fati&Co, punctată de apariţii pitoreşti, precum Irina Loghinovski, Maşa şi Mircea Dinescu, Aurel Covaci, Breban, Grigore Hagiu, Ioana Crăciunescu, Grigore Vieru şi Ion Mureşan, apoi Groşan, Buduca, Ţeposu, Nedelciu, inclusiv generalul Ghenoiu în antologica scenă de la p. 115 cu Nichita telefonîndu-i lui Ceauşescu la vila „Bradul“ ca să-l ia şi pe Frăţilă în alaiul de la Struga (şi reuşind!). 

Pe Gusti Frăţilă eu l-am descoperit, ca om, mult după 1990. De unde îl crezusem un optzecist marginal, nichitist votcar şi, la ocazii, familiar cantautor al cenaclului „Flacăra“, l-am citit (şi auzit pe CD) acum ca pe un suflet oropsit, de urs bătrîn plimbat la bîlciuri derizorii, sincer şi frumos mirat de tot ce i se întîmplă. Doar ce am dat de cîteva ori mîna pe la tîrgurile de carte, el ca atent redactor la Editura All, eu ca nevinovat samsar de carte. Ce ne-a apropiat frăţeşte (aproape de lacrimă) cale de un sfert de ceas a fost telefonul pe care i l-am dat năucit, după ce i-am citit un text devastator despre moartea cîinelui de la ţară.   

Vezi bine că ne-am întrebat (şi) atunci: „Bătrîne, oare de ce n-am stat şi noi odată la un pahar de vorbă?!?“  N-a fost să fie. Aşa că-i ascult acum cîntecele ca tot atîtea momente de reculegere.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. A coordonat volumul colectiv Cărţile care ne-au făcut oameni la Editura Humanitas, 2010.