După marile premii internaţionale de anul trecut, „Thomas Mann“ în Germania şi „Formentor“ în Spania, iată că distincţia „Omul cu dileme“ deschide sezonul în 2019. Vă mai puteţi bucura la modul ingenuu de un premiu literar, fie el şi internaţional, după ce ați primit o duzină?

De obicei, pentru mine, un premiu e și o mare sursă de stres, pentru că trebuie să fac față la ceremonie, să țin un discurs de mulțumire pe scenă (la ultimele premii mi s-au cerut discursuri elaborate, de zece pagini sau mai mult), să socializez cu necunoscuți, lucruri care mă sperie, pentru că uneori nu sînt în formă bună, sînt deprimat, am un sentiment de inutilitate și de inadecvare, cînd nu de-a dreptul de impostură. Mi-a fost întotdeauna frică de ceremonii, de costum și cravată – uneori obligatorii –, de oficialități, de mese festive.

Cel mai frumos moment, de cîte ori am primit un premiu internațional important, a fost mereu în noaptea zilei cu premiul, cînd m-am întors în fine în camera mea de hotel, mi-am scos pantofii de ceremonie și mi-am zis „Slavă Domnului că s-a terminat!“ Așa că, mă credeți sau nu, premiul primit de la voi m-a bucurat cel mai mult, m-am bucurat copilărește de el, fiindcă l-am primit de la vechi și dragi prieteni, și fiindcă nu mi-ați cerut nici un discurs de mulțumire. Am fost toată seara destins și relaxat, am băut puțin vin, am vorbit cu oameni pe care nu-i văd, din păcate, cu anii – a fost tare bine. Mulțumiri, încă o dată, din toată inima.

Spuneați undeva că „nimeni nu e prețuit la fel în toate spațiile culturale“. Cărțile dvs., în anumite limbi traduse pe măsură ce le scrieți, sînt populare în Spania și în țările latino-americane (premii, suplimentări de tiraj, reeditări: patru ediţii din Solenoid în doi ani), dar tot dvs. spuneați că, spre exemplu, în Italia sau în Franța, încă aştepţi un breakthrough. Cît de important, pentru dvs. / pentru orice scriitor este un succes omogen răspîndit?

Cred că știu vreo douăzeci de autori serioși de azi care au un astfel de succes. Cine nu-l știe pe Paul Auster? Cine nu i a citit pe Vargas Llosa sau pe Murakami? Eu nu mă număr printre ei. Sînt, mai departe, un autor de care s-a auzit, fără să aibă puterea de impact și de difuzare a numelor celor mai mari, totuși un autor care nu și-a pierdut speranța să ajungă odată acolo. Dincolo de diferențele greu cuantificabile de valoare, e vorba aici și de șansă: nu e același lucru să fii un autor american sau spaniol și unul român: în primele cazuri ai o audiență virtuală de sute de milioane de oameni. Nu ai nevoie de traducător. Ai agenții literare gata să te preia și să te impună. Cu măruntele mele șanse de ins venit de nicăieri, cred că am ajuns destul de departe pînă acum.

Deocamdată, succesul de critică pe care l-am avut cam peste tot e dublat doar în lumea hispanică de un real succes de vînzări (cîteva zeci de mii de exemplare vîndute din cărțile mele), și asta datorită neașteptatului impact al Solenoidului, care a devenit acolo o carte-cult. Tot în Solenoid îmi pun speranțele și pentru restul ariilor culturale: cartea va mai apărea, în următorii doi ani, în opt limbi, între care mai toate cele de mare circulație. Și celelalte cărți ale mele sînt traduse constant peste tot. Așa că viitorul meu ca autor pare încă deschis, ceea ce nu e puțin la vîrsta mea. Viitorul ți-l faci și singur. Foarte important e să rămîi în joc, iar asta înseamnă să scrii mai departe, pentru că nu premiile și recunoașterile sînt esențiale, ci faptul că ești încă viu literar, încă viu în propriii tăi ochi.

Ştiu că (încercați să) lucrați la o nouă carte. Cum e să o luați de la capăt încă o dată, după tot ce-ați scris?

Păi, tocmai despre asta era vorba. Tu încă nu știi, Marius, că „s-o iei de la capăt“ nu-i același lucru pentru un tînăr și pentru cineva care-a depășit de mult „il mezzo del cammin“: primul o ia de la capătul din față, de unde ai o perspectivă nesfîrșită: nimic nu e încă scris și totul e de făcut. După ce-ai scris însă cîteva mii de pagini, străbătînd în lung și-n lat continentul ce-ți poartă numele, o iei de la capătul dindărăt, care-ar putea fi – și e de multe ori – capătul final. Ai încercat să spui totul despre tine de zece ori pînă atunci, te-ai aruncat de pe toate trapezele și trambulinele, ai vorbit cu toate cuvintele – ce Dumnezeu îți mai rămîne să spui? Ce mai e urgent și important să spui? Lumea s-a schimbat, nu mai ai același public, nici literatura nu mai e aceeași ca aceea din tinerețea ta. Tu însuți ești altul, cu puteri diminuate, ale trupului și ale minții. Trebuie să fugi mai repede ca să rămîi pe loc. Ca un boxer trecut de vîrsta ringului, ajungi să te-ntrebi: „De cîte ori să-mi mai apăr titlul? Cîți pumni să mai iau? Ce și cui să mai dovedesc, încă și încă o dată? Am răni pe tot trupul. Creierul meu e varză. Viața mea e o ruină. N ar fi vremea să-mi cresc nepoții în liniște, să trăiesc frumos puținele decenii la care mai pot spera?“

De un milion de ori mi-am spus și eu lucrurile astea. Dar imediat am simțit o strîngere de inimă la imaginea idilică a traiului liniștit. Nu vreau, de fapt, să-mi cresc liniștit nepoții. Eu vreau să scriu, asta e viața mea. Îmi place să scriu, îmi iau toată stima de sine din asta, oricîtă suferință mi-ar aduce. M-aș simți ultimul jerk dac-aș abandona. Poate n-am să mai scriu la fel de bine, dar măcar am să-ncerc, atîta vreme cît voi mai fi în stare.

Ați declarat recent că 2018 a fost unul dintre cei mai mizerabili ani pe care i-ați trăit vreodată: „Am văzut cu silă și oroare cum valorile s-au răsturnat, cum hoția și incompetența au devenit criterii de selecție, cum economia e distrusă cu bună știință, cum sistemul corupției s-a-ntins ca o metastază la toate nivelurile vieții naționale. Am văzut cum reînvie toate poncifele ceaușiste: naționalismul, populismul, șovinismul, spiritul patriotard gol de substanță.“ În aceste vremuri confuze, cînd Răul este la vedere, nu cumva e un lux iresponsabil să mai ai dileme?

Ba da, și sînt convins că voi toți, dilematicii, aveți complexul ăsta, că nu sînteți oameni de acțiune. Îl am și eu. Doi inși definesc, după mine, spiritul european, Descartes și Hamlet. Doi dubitativi care-și întemeiază pe dilemele lor propria ființă gînditoare. Iar Hamlet are atîtea dileme, că-n urma lor, în loc de un mort, se adună la sfîrșitul piesei vreo doisprezece, cei mai mulți nevinovați! Nu e o calitate să fii dilematic, e doar un dat, o forma mentis. E slăbiciunea și puterea noastră de europeni. Ne face lenți cînd e să luăm o decizie, ineficienți în fața răului, confuzi de multe ori. Dar pe termen lung ne dă și o forță, poate mai mare decît cea a omului de acțiune. E forța deliberării noastre cu propria conștiință și cu ceilalți oameni. Dilemele ne feresc să credem că deținem tot adevărul, ne feresc să devenim ideologi, dar ne și adîncesc în relativizări inacceptabile. Cred că e un timp pentru dileme și un timp pentru acțiune.

În vremuri ca ale noastre, cînd răul se ridică și pare mult mai puternic decît binele, pînă și noi, dilematicii de vocație, ar trebui să facem ceva. Mie, cel puțin, mi e rușine să stau deoparte. Iată unde nu mai am dileme, ci certitudini: sînt pro-european, doresc un adevărat stat de drept, o Justiție liberă, drepturi civice pentru toți, echitate socială. Detest discriminările de orice fel. M-am definit întotdeauna ca un om de centru, echilibrat, umanist. În panteonul meu ideologic am și valori de stînga – compasiunea sinceră pentru cei defavorizați, de exemplu –, și de dreapta: admirația pentru elite în toate domeniile. Nu cred că e o contradicție între ele, ci o completare reciprocă.

гCred că există valori tari“

De la multiculturalism, relativism, valori şi adevăruri multiple am ajuns la fake news, post-adevăr, valori circumstanţiale, fobii culturale. Discursul cultural este politizat, critica şi criteriile sînt ideologizate, ierarhiile/canoanele literare sînt paralele, locale, „tribale“. Asta a vrut postmodernismul? Ce-a rămas din idealul postmodernist al ecumenismului politic şi cultural?

Habar n-am ce-a vrut postmodernismul, cred că nici el nu știe prea bine. Mai curînd s-a trezit și el pe lume, ca un vîrtej cultural inevitabil, cum a fost și structuralismul mai devreme. Ca și-n cazul acestuia din urmă, prețioasă a fost practica sa culturală și artistică, pe cînd filozofia sa mi s-a părut mereu detestabilă. E și firesc, sursa evidentă a filozofiei postmoderne e Nietzsche, marele demolator.

Îl citeam cîndva, contrariat, pe Gianni Vattimo, pentru doctoratul meu. Eram pe vremea aceea entuziasmat de postmodernism. Totuși, filozofia des-fondării eului și-a relativizării valorilor mi-a fost din capul locului străină. Eu nu cred că toate valorile sînt relative, negociate între oameni. Cred că există valori tari, aceleași pentru toate comunitățile omenești dintotdeauna. Și cred că viața noastră are sens pe Pămînt. Altfel n-aș mai putea trăi. Am valori care nu sînt negociabile.

Dizolvarea culturii în țesătura socială a fost de mult prevăzută (Lyotard, în 1979) și este inevitabilă. Trăim într-o lume a rețelelor de socializare și a streaming-ului, adică o lume hiper-conectată. Informația culturală a devenit mult prea abundentă ca să mai poată fi controlată, de critică, de exemplu. Trăim, de altfel, o criză a oricărui fel de autoritate, ierarhizare, ordine, într-o lume „care și-a ieșit din țîțîni“ și e însetată de libertate. Libertatea în exces, a super-democratizării, vine cu consecințe ce pot fi neplăcute, de unde și răul existențial al lumii în care trăim. Un plus de responsabilitate nu i ar strica, după umila mea părere.

Mie lumea asta îmi place, sînt adaptat la ea, mult mai greu mă descurc cu primitiva lume neaoșă de pe la noi, care mă face să vreau uneori să-mi iau cîmpii. Eu iubesc tehnologia, sînt fan al gadget-urilor de toate felurile, citesc enorm pe Internet, sînt abonat la iTunes, la Netflix, la Flipboard, am conturi de Facebook și Instagram. Ca toată lumea de azi. Iubesc însă și natura, și călătoriile, și cărțile. Încerc să nu-mi scape nimic din frumusețea imensă a lumii, darul cel mai generos care ne-a fost făcut. Cîți dintre noi mai sîntem recunoscători pentru el?

Cît despre politizare, ea într-adevăr face mult rău. Dă, de pildă, unei concepții despre lume, cum este „corectitudinea politică“, un aer neplăcut de ideologie nerezonabilă. Totuși, conceptul e legitim: s-a născut din nevoia de conviețuire pașnică a unei lumi multietnice și multiculturale, cum este lumea nord-americană, și e mai greu de înțeles în climatul dominat de state naționale, mult mai omogene etnic, din Europa. Stridențele ei o fac însă, uneori, greu de înghițit chiar și pentru americani. Trist e că răspunsul e tot politic și ideologic, retragerea multora într-o la fel de utopică lume ultra-conservatoare. Cînd consecința e Donald Trump, te-ntrebi care fenomen e mai nociv, corectitudinea politică sau reacția la exagerările ei? Eu habar n-am, îmi pun doar problema. Vă rog să nu trageți în pianist.

Philip Roth spunea că „literatura impune minţii o stare care a dispărut între timp: pretinde linişte, o anume formă a izolării şi concentrare susţinută în prezenţa unui obiect enigmatic“. În condiţiile în care tot zgomotul lumii laolaltă cu job-urile şi vieţile noastre s-au mutat pe Internet, ce viitor prevedeți literaturii?

Literatura are ceva pe care nu-l întîlnești în alte arte, ceva frumos și dificil: cere cea mai mare colaborare între două minți: a autorului și a cititorului. Aproape că-ți vine să spui că o carte are doi autori: scriitorul și cel care-o citește. O carte nu are nimic senzorial, e doar o înșiruire de simboluri abstracte. Senzorialul, imaginarul, meditația, poezia sînt munca teribilă, și teribil de răsplătită, a cititorului. Putem fi decerebrați ca o broască de experiență (să mă ierte iubitorii animalelor) și totuși să ne uităm la un film sau să ascultăm muzică. Dar cititorul este clipă de clipă activ și creativ. Pe asta mă bazez cînd spun că literatura n-o să dispară, chiar dacă se va schimba, poate, mult. Ea n-a existat întotdeauna independent și poate se va-ntoarce în diverse și inimaginabile sincretisme cu alte zone ale creativității omenești: muzica, filmele, jocurile video, realitatea virtuală. Dar omul va dori mereu să audă cuvinte, fiindcă ele l-au făcut și e obsedat de ele.

Din tot ce se anunţă a fi game changer în viitorul rasei umane (Inteligenţa Artificială, ingineria genetică ş.a.), faţă de care sînteți cel mai curios?

Citesc pasionat despre toate. Tehnologia computerelor și genetica sînt chiar două hobby-uri constante ale mele. Știu în detaliu tot ce e the state of the art în amîndouă. Sper doar ca oamenii să nu-și bată joc de viitorul incredibil pe care l-ar putea avea datorită progreselor din toate zonele (doar un exemplu: tehnologia 5G permite un transfer de date de 100 de ori mai rapid decît cea de azi, 4G). Căci se pare că sîntem buni în toate, nu ne lipsește decît un mic amănunt: înțelepciunea. Și asta ar putea aduce ruina noastră.

De ce anume vă temeți?

Mă tem, înainte de orice, de nebunii care conduc la ora asta planeta: ei ne aduc mai aproape de Apocalipsă decît toți meteoriții, roboții, clonele, virușii și celelalte amenințări pentru amărîta noastră viață, și-așa scurtă. Mă tem, apoi, de prostia umană, care acum se face auzită deplin, ca un cor de galerie de fotbal. Mă tem de moștenirea noastră de ură și violență, exacerbată azi prin conexiunea tuturor cu toți. Nu mă tem de tehnologie, ci de oameni: dacă va fi un sfîrșit, ei îl vor aduce.

a consemnat Marius CHIVU

Foto: Cosmin BUMBUŢ