Lumea e a mea, lungmetrajul de debut al regizorului Nicolae Constantin Tănase (n. 1985), a avut premiera săptămîna trecută.  
 
Cum eraţi la 16 ani, vă regăsiţi în film? 
 
La 16 ani trăiam în Praga, învăţam la şcoala germană şi purtăm mereu negru. Eram ceea ce s-ar numi azi socially awkward. Aveam aparat dentar, păr creţ lung şi îmi plăceau RPG-urile fantasy, spre exemplu Dungeons and Dragons. Doar în vacanţe ajungeam în Bucureşti şi redescopeream lumea de aici. Chiar dacă mediul meu a fost complet diferit de cel al personajelor din Lumea e a mea, emoţiile pe care le-am trăit în liceu au fost destul de similare. Dacă m-aş fi întîlnit atunci cu o Larisa precum cea din film, m-aş fi îndrăgostit de ea pînă peste cap sau, cel mai probabil, n-aş fi vrut nici măcar să vorbesc cu ea. De fapt, cam asta ne-am şi propus să facem, eu şi scenarista filmului, Raluca Mănescu: să spunem povestea unei generaţii de tineri pe care de multe ori îi desconsiderăm pentru că sînt diferiţi de noi. Ce am încercat să aducem pe ecran sînt emoţiile adolescenţei, trăirile pure, nealterate, mereu duse la extrem. Iar din punctul acesta de vedere, da, mă regăsesc în film şi sper că o vor face şi spectatorii. 
 
Cum v-aţi documentat pentru a construi povestea Larisei? 
 
Am avut două direcţii de documentare: prima a ţinut de experienţele pe care şi eu, şi scenarista, dar şi alţi prieteni de-ai noştri pe care i-am tot intervievat, le-am trăit în adolescenţă. Totul a pornit de la trăirile fiecăruia dintre noi, care au fost mai apoi dramatizate. A doua direcţie a fost că am încercat să petrecem cît de mult timp puteam în preajma tinerilor din medii sociale mai sărace. Împreună cu Raluca făceam cu autobuzul turul unor cartiere mărginaşe din Bucureşti: Rahova, Pajura. Pe la orele 17-18 era mereu plin de copii de liceu, noi ne uitam la ei, ne mai notam dialoguri, o căutam din ochi pe Larisa. Asta ne-a ajutat foarte mult să vedem cum vorbesc copiii, care sînt relaţiile dintre ei, cine e şeful şi cum se manifestă etc. Apoi, Raluca şi-a mai făcut nişte profile false pe o reţea de socializare şi a petrecut destul de mult timp vorbind cu multe fete şi băieţi de 15-16 ani, aflîndu-le poveştile, conversîndu-se cu ei. 
 
Rolul principal feminin este interpretat de o actriţă fără experienţă. Cum aţi lucrat cu Ana Maria Guran? 
 
Pe Ana Maria am văzut-o prima dată la Festivalul de teatru pentru adolescenţi Ideo Ideis. Mi-a plăcut foarte mult energia ei, felul în care vorbea, postura, mersul. Ana avea 15 ani cînd am cunoscut-o şi 17 cînd am filmat Lumea e a mea. Mi s-a părut că e prea mică să lucrez cu ea pe teorie sau tehnică, aşa că am încercat să mă leg de lucruri pe care le trăise ea, apoi să filtrăm secvenţele din film prin experienţa ei. Înainte de filmare, am lucrat cu ea, dar şi cu celelalte fete (Ana Vatamanu şi Oana Rusu), fără să apelăm la scenariu. Construiam situaţii şi vorbeam despre momente prin care fiecare din ele trecuse. Cînd le-am dat să citească textul, mi-a fost foarte uşor să fac trimiteri la ce ştiam deja despre ele. A fost o decizie foarte inspirată, a fost uşor şi pentru ele să se încarce cu energie, dar şi pentru mine şi echipă să ţinem pasul cu ele. Fetele au fost minunate. 
 
Secvenţe grele nu au prea fost, tocmai pentru că Ana Maria ştia exact ce trebuie să facă în fiecare din ele. Dar probabil cea mai dificil-sensibilă a fost secvenţa de sex. Am filmat cu o echipă restrînsă: eu, directorul de imagine, sharfeurul şi sunetistul. Totuşi, eram numai băieţi. Ana mi-a acordat încredere totală şi am simţit că trebuie să o protejez cumva pe ea, pe Ana, dar în acelaşi timp să nu pierdem din vedere nici cum arată momentul pentru Larisa. 
 
Stilistica filmului este generoasă: close-up-uri, filmări în ralenti… 
 
Împreună cu directorul de imagine al filmului, Daniel Kosuth, am încercat să stăm cît mai aproape de Larisa. Pe de-o parte pentru că am vrut să arătăm în permanenţă perspectivă ei asupra lumii, apoi pentru că am vrut ca şi ea, şi spectatorul să se simtă claustraţi, izolaţi prin imagine. De aici motivul pentru care există atît de multe close-up-uri în film. Larisa e îngrădită în lumea în care trăieşte şi de ceea ce i se întîmplă, dar şi de felul în care o prezentăm noi pe ecran. Filmările în ralenti am vrut să creeze momente de pauză pentru spectator, în care să aibă timp să digere ce i se întîmplă Larisei.
 
A fost important să mă folosesc de toată paleta limbajului cinematografic. Ştiind de la început că publicul nostru este unul tînăr, care cunoaşte la nivel intuitiv toate genurile de cinema, mi-am propus să îl ţin atent şi scufundat în poveste şi prin felul în care o povestesc. Pentru fiecare trăire a Larisei am ştiut că există un mod vizual în care o pot arăta, şi cred că şi adolescenţii vor înţelege intenţia. 
 
Mi se pare că încercaţi să compensaţi prin mijloace tehnice un final oarecum previzibil… 
 
Cred că regia este şi un meşteşug, cu nişte reguli bine definite, şi că trebuie să ştii să te foloseşti de un limbaj pentru a exprima ce îţi doreşti. Mijloacele tehnice nu compensează niciodată o problemă de scenariu. Nici rezolvările stilistice. Raluca şi cu mine ne-am asumat fiecare situaţie prin care trece Larisa la final. Nu am încercat doar să spunem o poveste, am urmărit să expunem vizual trăirile comune ale unei fete. Am vrut să aruncăm pe ecran „patetismul“ din adolescenţă, în care ţi se pare că, dacă drumul pe care mergeai nu te-a dus acolo unde doreai, întreaga lume s-a sfîrşit. Am vrut să expunem momentele în care, dacă ai putea, te-ai răzbuna pe întreaga lume pentru că nu ţi-a răspuns provocărilor aşa cum voiai tu. În acelaşi timp, am vrut să păstrăm şi o emoţie uplifting, anume că, după furtuna prin care a trecut, Larisa găseşte puterea să spună că va fi bine. 
 
Care sînt dramele majore ale adolescenţilor de azi? 
 
Nu ştiu, probabil e o dramă majoră cînd rămîn fără baterie la iPhone sau cînd nu au invitaţie la un party la care merge tot restul şcolii. Mi se pare că în adolescenţă totul e dus la extrem şi are potenţial de dramă. Dar, serios vorbind, sînt o grămadă de probleme cu care adolescenţii se confruntă şi care se pot transformă în drame: pornind de la violenţa domestică pînă la violenţa din şcoli (îndreptată spre profesori şi mai ales între elevi – am văzut nişte filmuleţe pe YouTube care îţi ridică părul măciucă). Apoi, mai e toată partea de sexualitate care e încă un subiect tabu în multe familii din România, ca să nu mai vorbesc de şcoli. Mulţi adolescenţi se informează de pe la prieteni sau de pe Internet cu privire la cînd şi cum ar trebui să-şi înceapă viaţa sexuală. Trăim epoca în care oricînd avem acces la informaţie via Internet, nici nu ştim ce alegem, ne pierdem într-o mie de posibilităţi. 
 
La casting am avut ocazia să cunosc peste 80 de fete între 14-18 ani. Şi cu fiecare am stat de vorbă mai mult despre cum se văd ele, despre viaţa şi viitorul lor. Am încercat să nu mă grăbesc şi să descopăr o trăire sinceră şi intensă a fiecăreia, să explorez cum îşi vede ea familia, prietenii, şcoală. Am fost uimit să văd că într-un timp foarte scurt majoritatea fetelor ajungeau să se deschidă şi să-mi povestească lucruri intime, personale şi dureroase despre ele şi mediul lor, şi că o făceau dintr-o nevoie de a povesti. Într-un fel, cred că multe din întîlnirile de atunci au fost ca o mică şedinţă de terapie, în care eu doar întrebam, iar ele se descopereau doar vorbind cu cineva necunoscut, fără a avea nimic de pierdut. Şi nu cred că este uşor să fii adolescent în ziua de azi. Nu cred că mai ai timp să te uiţi sincer la tine, să te întrebi cine eşti acum sau încotro te îndrepţi. Cred că eşti expus continuu unei comparaţii, unei competiţii, căreia dacă nu-i faci faţă nu eşti Cineva. Şi cel mai nasol este să fii un nimeni.  
 
a consemnat Roxana CĂLINESCU  
 
Foto: A. Bulboacă