Dilema veche vă prezintă un fragment din biografia Lady Sings the Blues de Billie Holiday & William Dufty, apărută recent la Editura Nemira, în colecția „Yorick”, în traducerea Ruxandrei Toma.

 

Kentucky seamănă cu Baltimore – e la granița cu Sudul, adică oamenii de acolo iau povestea cu Dixie și cu negrii mult mai în serios decît albii de prin alte părți. Primul lucru de care m-am lovit a fost că nimeni nu a vrut să-mi închirieze o cameră. În cele din urmă, Artie s-a enervat și a intrat în cel mai mare hotel din oraș. Era hotărît să-mi facă rost de cameră sau, dacă nu, avea de gînd să-i dea în judecată.

– Măi, omule, i-am zis eu, vrei să mă omoare?

Artie avusese dreptate să-și ducă orchestra mai întîi în turneu – voia să cînte în fața unui public cît mai variat, înainte de premiera din New York. Astfel era suficient de ocupat ca să nu-și mai permită să caute scandal cu lumînarea, lucrînd în folosul NAACP.

Însă pe Artie nu-l puteai scoate din ale lui. Tipul e extrem de impulsiv; are ciudățeniile lui, dar e nemaipomenit și foarte bun la suflet. Nu-și calcă cuvîntul. Indiferent ce spune, poți să fii convins că acela-i adevărul. Și, mai presus de toate, are încredere în ce face, altfel nu s-ar apuca de treabă. Uneori își dă seama că greșește, dar preferă să sufere în loc să-și calce cuvîntul.

Așa era Artie și acesta-i motivul pentru care îl iubeam atît de mult, chiar dacă nu a ascultat ce i-am spus în Kentucky. A luat opt băieți din orchestră și i-a pus să mă însoțească pînă la recepția celui mai mare hotel din amărîtul orășel.

Sincer, nu cred că vreun negru mai ceruse vreodată o cameră acolo, dar tinerii din orchestră s-au purtat de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Cred că tipului de la recepție nu i-a venit să-și creadă ochilor, pentru el era imposibil să fiu negresă și să mă port așa. Probabil a crezut că sînt spanioloaică sau ceva de felul ăsta, așa că nu s-a obrăznicit și mi-a dat imediat o cameră.

Motăneii din orchestră s-au bucurat de victorie și asta i-a făcut să meargă mai departe. Au intrat în restaurantul hotelului, cărîndu-mă după ei, de parcă eu eram nava Queen Mary și ei, remorcherele. Ne-am așezat la masă, am comandat mîncare și șampanie pentru toți și ne-am comportat ca niște vedete.

Ceea ce eram, de altfel!

După acel episod, cred că directorul și-a zis că scapă ieftin dacă îmi dă o cameră. Era orașul unui singur bărbat, iar acel bărbat era șeriful. El era șeful cel mare. A fost prezent în seara cînd am avut premiera, într-un loc care semăna cu o peșteră adevărată. Șeriful venea mereu acolo și-i lăsa pe copii să intre cu bilete la preț redus. Li se vindea whisky chiar sub nasul lui, dar nu-i păsa, asta fiindcă era prea ocupat să mă hărțuiască pe mine.

Cînd a venit vremea să începem, i-am zis lui Artie că nu vreau probleme și că mai bine nu stau pe estradă.

– N-are niciun rost, i-am spus eu. Sîntem în Sud.

Numai că Artie n-a vrut să cedeze. El era nemulțumit. Eu eram nemulțumită. În cele din urmă, am ajuns la un compromis și am stabilit că o să ies pe scenă și o să stau pe estradă doar înainte de numerele mele. Era atît de limpede ce avea de gînd acel șerif, că i-am avertizat pe băieții din orchestră că vrea să provoace un scandal.

– Vrea să mă strige „cioară“ și își dorește atît de tare, că tot o s-o facă pînă la urmă! le-am spus eu.

Am făcut pariu pe doi dolari și cu Tony Pastor, și cu Georgie Auld, și cu Max Kaminsky că așa se va întîmpla. Și am avut dreptate. Cînd am ieșit pe scenă, șeriful a urcat pe estradă. Artie stătea cu spatele la ringul de dans, așa că l-a tras de cracul de la pantalon.

– Hei!

Artie s-a întors.

– Nu pune mîna pe mine! i-a strigat el destul de tare, ca să se facă auzit, fiindcă era muzică.

Numai că șeriful nu s-a lăsat. Eram foarte atentă, fiindcă pariasem pe ce avea să facă. La fel de atenți erau și băieții care pariaseră împotriva mea, erau numai ochi la șerif. L-a tras iar pe Artie de cracul de la pantaloni.

– Mă, n-auzi?

Artie s-a întors și l-a întrebat:

– Vrei să-ți dau un picior?

Numai că șeriful n-a vrut să se lase păgubaș și a insistat:

– Mă, n-auzi?

După care s-a întors la mine și mi-a spus tare, ca să-l audă toată lumea:

– Și ce-o să ne cînte Negruța în seara asta?

Artie arăta de parcă văzuse sfîrșitul lumii – și al turneului. Probabil își imagina că o să fac o criză de nervi sau ceva pe acolo, numai că pe mine m-a apucat rîsul. M-am întors spre Georgie, Tony și Max, am întins mîna și le-am zis:

– Hai, ieșiți cu banul!

Am avut parte de o scenă asemănătoare și în St. Louis. Trebuia să cîntăm în sala de bal a unuia dintre cele mai mari hoteluri de acolo. Tipul care ne-a angajat a închiriat spațiul de la conducerea hotelului. Eram de două luni pe drumuri și cîntam doar cîte o seară pe unde ne duceam, iar acum aveam șansa să stăm locului trei săptămîni întregi. Așa că, în ziua aceea, ne-am apucat să repetăm, și chiar atunci în sală intră proprietarul hotelului și al cartierului, și cine știe cîte și mai cîte avea. Era mai bătrîn decît Tata Noe și nu-l mai văzuse nimeni pe acolo de vreo zece ani. Și taman ziua aia și-a ales-o ca să facă o plimbare în scaunul lui cu rotile și să-și inspecteze proprietatea. Normal că pe mine m-a văzut din start. Și primele lui cuvinte au fost:

– Ce caută cioara aia aici? Eu nu angajez ciori la curățenie.

Artie a încercat să-i explice că eu eram solista, dar moșul nu-l asculta. Repeta întruna doar „cioara aia“, „cioara aia“. Așa că am intervenit:

– Alt cuvînt nu mai știi? M-am săturat să mi se tot spună „cioară“.

Plus că știam că l-aș putea face praf dacă mi-aș fi pus mintea cu el. Cînd acel nenorocit ne-a zis să ieșim dracului din hotel, Tony s-a supărat foc și se făcuse atît de roșu la față, că mi-era și teamă de reacția lui. Dacă ai alături vreun italian așa cum era Tony, să știi că sînt în stare să se ducă pînă la capătul pămîntului pentru tine, sînt în stare să-și dea viața pentru tine. Dacă te și iubește, atunci te-ai ales cu un prieten pe viață. Așa că, avîndu-l pe Tony lîngă mine, m-am apropiat de boșorog și m-am uitat drept în ochii lui.

– Ascultă, i-am spus eu. Artie Shaw s-a purtat foarte frumos cu mine. Știu că nu angajezi ciori nici să-ți facă curățenie în hotel, dar eu sînt negresă, sau cum vrei tu să-mi zici, și vreau să pun un pariu cu tine. Ne lași să cîntăm în sala asta afurisită și, dacă nu ți se pare că sînt cea mai bună dintre toți cei care au cîntat aici, atunci poți să ne dai afară și pe mine, și pe Artie, și pe toți. Pui pariu sau nu?

Moșneagul nu știa ce să zică. Nu voia să facă pariu cu mine, dar nici nu voia să se dea bătut și să se care de-acolo cu tot cu scaunul lui cu rotile. Aveam destui martori, care începuseră deja să mormăie cum că ar fi fost al naibii de urît din partea lui dacă n-ar fi acceptat provocarea. Așa că a fost de acord, iar noi am cîntat.

În acea primă seară am știut că viitorul întregii orchestra depindea de mine și am dat tot ce aveam mai bun. Primul cîntec a fost „I Cried for You“, apoi „Them There Eyes“, după care am încheiat cu un cîntec care se chema „What You Gonna Do When There Ain’t No Swing?“, fiindcă swingul era la mare modă pe vremea aceea. La sfîrșitul melodiei, am lungit „ain’t“ și apoi am lungit și „no“. Mi-am ținut respirația, gîndindu-mă că urmează verdictul, și am cîntat cuvîntul „swing“. Nici n-am apucat să-l rostesc pe tot, că spectatorii au și sărit în picioare și au început să fluiere și să urle și să aplaude. Nu mai încăpea nicio discuție.

Eu eram cea mai bună, așa că am rămas acolo șase săptămîni, nu trei, cum fusese vorba la început.

         

Majoritatea motăneilor albi din orchestră se purtau foarte frumos cu mine, dar eu mă săturasem de toate episoadele din cîrciumile amărîte de la marginea drumului, unde nu voiau să mă servească. Așa că am început să-i rog pe Georgie Auld, Tony Pastor și Chuck Peterson să mă lase să mă odihnesc în autobuz și să-mi aducă ei ceva de mîncare într-o pungă. Erau localuri unde nici măcar în bucătărie nu mă lăsau să mănînc.

În altele mi se permitea. Cîteodată aveam de ales dacă mănînc eu și tot restul orchestrei face foamea. Mă săturasem la culme să se facă atîta caz de prînzul sau cina mea!

Odată ne-am oprit la o cîrciumioară paradită și toată trupa s-a înghesuit înăuntru. Eu stăteam la tejghea, lîngă Chuck Peterson. Toți ceilalți își primesc mîncarea comandată, și ospătăriță blondă se face că nici nu mă vede. Mai întîi a strigat după ea Chuck, apoi Tony Pastor și-a ieșit din pepeni.

– Dînsa este Lady Day! a urlat el după blondă. Adu-i imediat de mîncare!

L-am rugat din suflet să nu facă scandal, dar Tony s-a dezlănțuit și băieții din orchestră s-au apucat și ei să vocifereze și s-o facă pe fata aceea cum le venea la gură. Cînd nici așa n-au vrut să mă servească, băieții s-au apucat să distrugă localul. Și-au luat mîncarea și, cînd autobuzul a pornit în grabă mare, se auzeau deja sirenele mașinii de poliție în spatele nostru. Chiar și Artie s-a băgat în acel scandal!

Aproape zilnic se mai întîmpla cîte un astfel de „incident“.

La un local din Boston, nu mi-au dat voie să intru prin față; mi-au zis să folosesc ușa din spate. Băieții din orchestră s-au supărat și au zis:

– Dacă Lady a noastră nu intră pe ușa din față, atunci nu intrăm nici noi pe acolo.

Așa că n-au avut încotro și m-au lăsat prin față.

Mîncam pe apucate, nu dormeam îndeajuns, dar cea mai mare problemă dintre toate era găsirea unei toalete unde să pot intra. Uneori ne opream o singură dată, la un drum de o mie de kilometri. Și chiar acolo unde ne opream nu voiau să mă servească, darămite să mă lase la toaletă, fără scandal. Tare rușine îmi era la început! Și apoi mi-am zis: la dracu’ cu toți! Cînd îmi venea să fac, îl rugam pe șofer să oprească autobuzul și coboram pe marginea drumului. Preferam să-mi fac nevoile în tufe decît să-mi încerc norocul în toaletele din restaurante. Atît de mult timp am procedat așa, fie ploaie, fie soare, fie cald sau frig, că mi s-a cam șubrezit sănătatea. La fel m-au afectat și emoțiile, și surmenajul. Fiecare zi în autobuzul ăla era un chin inimaginabil. În cele din urmă m-am dus la un doctor bătrîn, care mi-a aruncat o singură privire și mi-a zis că am făcut blenoragie. Mi-a dat niște pastile, dar care mi-au făcut și mai rău.

În Detroit am cîntat tot pe scena din teatrul cel mare, unde încercaseră pe vremuri să mă înnegrească pentru că eram prea deschisă la culoare în comparație cu băieții din orchestra lui Basie. E drept că acum conducerea nu mi-a mai cerut să mă dau cu farduri roz ca să pot cînta cu o orchestră de albi, dar nici nu m-aș fi mirat deloc dacă ar fi făcut-o.

Mai la nord de Detroit n-am ajuns niciodată, dar și acolo era plin de rasiști și cu siguranță nu m-aș fi simțit deloc în largul meu. Într-o seară, Chuck Peterson m-a rugat să beau ceva cu el la un băruleț din spatele teatrului. N-am vrut să merg tocmai din aceste motive, dar a insistat, așa că m-am dus.

În doar cîteva minute, o femeie care stătea la bar s-a apucat să facă tămbălău, că nu comandă nimic cît timp cioara aia mai e acolo. Adică eu! Chuck a vrut s-o pună la punct, dar l-am convins să renunțe și ne-am văzut de treaba noastră.

Imediat ne-am pomenit lîngă noi cu un bărbat care s-a luat de Chuck.

– Ce dracu-i asta? a exclamat el. Nu mai poate omu’ să-și aducă nevasta la bar fără să dea acolo de vreun vagabond alb cu o cioroaică după el!

Chuck n-a mai suportat, dar, pînă să apuce el să-i răspundă, tipul ăsta și cu încă doi s-au năpustit asupra lui și l-au luat la bătaie. Toată lumea căsca gura la ei și tipul îl tot lovea pe Chuck cu piciorul în gură, zicîndu-i:

– Te aranjez eu, de n-ai să mai poți să cînți la trompetă!

Dacă n-ar fi apărut chiar atunci cabiniera din culise, să mă anunțe că începea spectacolul și să ne ajute să plecăm de acolo, probabil că l-ar fi omorît în bătaie.

Luni de zile răbdasem multe mizerii din partea șerifilor, ospătărițelor, recepționerilor și altor albi din Sud, dar cel mai urît lucru dintre toate l-am pățit cînd ne-am întors la New York – tocmai la New York, orașul meu de suflet.

Trebuia să cîntăm în Blue Room din Hotelul Lincoln de pe 43rd Street, hotel care-i aparținea Mariei Kramer. Nu era un loc prea potrivit pentru orchestre mari, numai că muzica de acolo se transmitea la radio pe tot teritoriul Americii, iar în zilele acelea radioul era totul. Asta era șansa mea de a mă face auzită pretutindeni, în fiecare seară. În doar cîteva săptămîni, orice orchestră sau solist și-ar fi făcut un nume. Urma să dau lovitura!

Ar fi trebuit să-mi dau seama că ceva nu-i în regulă atunci cînd hotelul mi-a oferit un apartament. N-aveam nevoie să dorm acolo. Stăteam acasă, cu mama. Nici de un loc unde să mă schimb n-aveam nevoie. Puteam să vin gata îmbrăcată de scenă și Artie oricum voia să stau întreaga noapte pe estradă, lîngă băieți, să mă vadă toți ce drăguță sînt.

Dar Artie era încolțit de toată lumea – de conducerea hotelului, de firma de impresariat, de posturile de radio, numai că nu-l lăsa inima să-mi spună și mie. Îmi dăduseră apartamentul ăla pentru că voiau să stau acolo pînă îmi venea rîndul să cînt și nu le convenea deloc ideea că m-aș putea amesteca printre clienți.

Imediat apoi, mi s-a cerut să intru pe ușa din spate a hotelului. Atunci cînd mai pățisem asta la o speluncă din Boston, toți băieții din orchestră au zis: „Dacă Lady a noastră nu intră pe ușa din față, atunci nu intrăm nici noi pe acolo“. Numai că Artie și orchestra lui se zbătuseră luni de zile pentru acest contract de la New York și nu-și permitea nimeni să se pună cu un lanț de hoteluri, cu un post de radio sau cu firma de impresariat.

Așa că a trebuit să intru pe ușa din spate. Nu știu de ce nu am renunțat chiar atunci să mai cînt, poate pentru că mama era teribil de entuziasmată. Îi plăcea la nebunie să poată sta acasă și să mă asculte în fiecare seară.

Și uite așa am început să cînt din ce în ce mai puțin. Erau seri în care cîntam doar o singură melodie – înainte sau după ce se transmitea numărul orchestrei. În cele din urmă, nu m-au mai dat deloc la radio și m-am enervat teribil. Mi-am dat demisia și i-am zis lui Artie că ar fi trebuit să mă anunțe că firma de impresariat începuse să-l amenințe.

– Pot să înțeleg lucrurile astea atunci cînd se întîmplă în Sud, dar nu și în New York.

Măcar șeriful acela din Kentucky fusese sincer. Un alb zice doar atît: „Nu pot să-i sufăr pe negri. Punct.“ Alții sînt mai politicoși și spun: „Nu vreau să socializez cu negrii“. Și ți-o zic drept în față, nu vorbesc pe la spate, așa că știi la ce să te aștepți. Un nesuferit alb nu vrea decît să te vadă că-i faci curățenie în casă, că ai grijă de copiii lui și, apoi, pe-aici ți-e drumul!

Chiar și atunci cînd te jignesc, te jignesc în față. Așa înțeleg ei să-ți arate că îți sînt superiori. Și chiar dacă mor și-ți lasă ție toată averea, în testament scrie undeva, cu litere foarte mici, că acesta-i modul lor de a-ți dovedi recunoștință pentru că ai fost o cioară cumsecade. Deci, oricum s-ar sfîrși lucrurile, tot cioară ești!

Șeriful din Kentucky mi-a zis „Negruța“ în față. Hotelurile alea simandicoase și impresarii, și posturile de radio din New York m-au înjunghiat pe la spate.