„Magia există“ este formula promoţională a Festivalului „George Enescu“ de anul acesta. Sînt nevoită să o contrazic şi să o înlocuiesc cu „Dezamăgirea există“. Şi să încerc să o descriu pe a mea după ce, recent, chiar în săptămîna dinaintea începerii Festivalului, am vizitat muzeul bucureştean care poartă numele marelui compozitor: Muzeul Naţional „George Enescu“, din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei (intenţionat am transcris aceste titulaturi impunătoare).

E ştiut că exegeţii operei lui Enescu, biografii săi, toţi cei care l-au cunoscut şi au scris despre el asociază întotdeauna consideraţiile de specialitate cu admiraţia faţă de excepţionala calitate umană a creatorului, faţă de modestia şi, mai ales, faţă de generozitatea sa. Pentru că trăim vremuri atît de pragmatice, cînd o valoare nu se mai recunoaşte în primul rînd după profilul ei „frumos“ şi „bun“, ci mai ales după cel financiar, reamintesc pe scurt cîteva fapte prin care Enescu ne-a îndatorat şi material: încă din 1913, a donat o sumă importantă din banii cîştigaţi în turneele din Statele Unite către Ministerul Educaţiei din România, pentru crearea unui premiu naţional de compoziţie (primul juriu s-a reunit în acelaşi an, iar premiul a fost acordat fără întrerupere, pînă în 1946). Ateneul Român a fost înzestrat cu o orgă nouă, cumpărată tot din banii oferiţi de el. Cît a durat Primul Război Mondial, toate încasările sale au mers în beneficiul diferitelor fonduri de ajutorare, în special al Crucii Roşii (s-a estimat un total de 600.000 de lei aur); apoi, întreaga viaţă i-a ajutat cu bani pe tinerii muzicieni români aflaţi la studii în străinătate. În fine, a donat statului Vila „Luminiş“ de la Sinaia. Pe de altă parte, tot în spirit pragmatic şi eficient, din convingerea sa profundă că potenţialul muzical al românilor este uriaş, că trebuie cultivat, dat la iveală pentru a fi cunoscut şi recunoscut, Enescu s-a implicat fără rezerve în organizarea vieţii muzicale din România. „Il a payé de sa personne“ – cum spune un critic francez, pentru îndeplinirea acestei misiuni atît de solicitante: a creat orchestra simfonică, apoi Societatea Simfonică „George Enescu“ din Iaşi; în 1920, din iniţiativa sa a luat fiinţă Societatea Compozitorilor din România; a contribuit, de asemenea, la crearea Operei de Stat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost trup şi suflet al României şi al muzicii din România... Toate acestea au devenit amintire. Şi, din păcate, amintire care nu a iradiat puterea exemplului său în rîndul celor care ar trebui să o slujească astăzi în „muzeul dedicat memoriei compozitorului“, şi care nu pare a stîrni nimănui tresăriri de conştiinţă.

Muzeul Naţional „George Enescu“ e într-o stare jalnică, atît de jalnică încît dezamăgirea capătă nuanţe de uimire, de revoltă, ruşine, lehamite, chiar deznădejde. În cele trei săli dedicate expoziţiei permanente, documente originale (manuscrise muzicale, corespondenţă, fotografii, ediţii originale ale multor compoziţii) şi facsimile de cea mai proastă calitate, medalii comemorative, precum şi diverse alte obiecte stau înghesuite în vitrine mici şi urîte, spre paguba interesului, dar în sprijinul perspicacităţii; deasupra lor, alte fotografii, diplome, alături de cîteva tablouri au parte de un acroşaj dintre cele mai dezavantajoase, de etichete din hîrtia cea mai proastă, rău decupate şi scorojite, lipite direct pe tencuiala afumată. Explicaţiile, mai degrabă globale („Meleagurile natale“; „Anii copilăriei“; „Un român în lumea mare europeană“ etc.), doar arareori completate de necesare precizări, sînt oferite în română şi engleză; de franceză nici pomeneală, în casa artistului format în mediu francez, pentru care franceza a fost a doua limbă, iar Franţa – ţară de adopţie. Totul pare abandonat, încremenit într-o etalare pe care nu s-a mai gîndit nimeni să o primenească, totul e neglijent şi neglijat, fără gust, fără simţ estetic elementar, pentru că, la un asemenea nivel, muzeografia nu poate fi luată în discuţie. La standul muzeului, cărţile şi discurile – unele interesante – nu pot fi văzute mai îndeaproape pentru că sînt păstrate în două dulăpioare cu geam, care se deschid la cerere, dar a căror cheie nu este chiar la îndemînă. Palatul în sine are nevoie urgentă şi iminentă de reparaţii capitale: le reclamă în mod elocvent pentru vizitatori, din portretul ei, peste care s-a scurs, în dîre lungi şi negre, apa mai multor ploi, Ecaterina Cantacuzino, prima stăpînă a casei. Astfel afectată de intemperii, ea „domneşte“ de la înălţimea şemineului din salonul de la parter, peste două lamentabile şiruri de panouri cu montaje de afişe de concert, care nu fac decît să sporească impresia generală de încropeală. În casa din spatele palatului, cu funcţie administrativă iniţial, unde au locuit cîţiva ani George Enescu şi soţia sa, tristeţea e la fel de mare: se păstrează o oarecare atmosferă, datorită pieselor de mobilier şi a obiectelor personale, dar, acolo, explicaţiile lipsesc aproape cu desăvîrşire, fiind suplinite de... „instrucţiuni pentru folosirea sobelor cu gaze“ şi de alte cîteva texte cu conţinut normativ similar. Şi, pentru ca „plînsul“ să dea în rîs, pe uşa larg deschisă a camerei de baie din capătul holului, deşi nu este nimic de văzut acolo, nici instalaţie originală, nici altceva semnificativ, stă scris „Baie – Bath“! De ce aşa o jale? Pentru că lipsesc fondurile, pentru că Ministerul Culturii, care ştim că face diligenţe pentru repatrierea rămăşiţelor pămînteşti ale lui Enescu, e sărac. Cum altfel?! Şi totuşi, în acest context de sărăcie, măcar din datorie pentru amintirea generozităţii şi a dăruirii manageriale a lui Enescu, puţin spirit de iniţiativă, un pic de imaginaţie, de vioiciune intelectuală, de interes, de solidaritate a lumii muzicale din România, puţin efort pentru aplicarea zicalei „omul sfinţeşte locul“ ar putea compensa multe neajunsuri. Nimic din toate astea.

În septembrie 2013, Muzeul Naţional „George Enescu“, vecin, în Palatul Cantacuzino, cu Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi cu Editura muzicală, se străduieşte doar să treacă neobservat: în cadrul ediţiei XXI a Festivalului, nu va găzdui nici un concert cameral, nici o dezbatere, nici o expoziţie temporară. În Palatul Cantacuzino, lăsat prin testament, de Maruca Enescu, statului român, „pentru înfiinţarea unui muzeu dedicat memoriei compozitorului“, nimic nu va tulbura memoria rău slujită a compozitorului. Iar cei care nu vor să-şi strice bucuria Festivalului, continuînd să creadă că „magia există“, nu au decît să ocolească prudent Calea Victoriei nr. 114.

Marina Vazaca este traducătoare de literatură franceză, redactor la Muzeul Naţional de Artă al României.

Foto: L. Muntean