În manualele din copilărie, istoria dacilor şi a romanilor, cea de dinaintea formării poporului român, ni se părea la fel de îndepărtată şi de ireală ca legendele Olimpului sau poveştile fabuloase despre dinozauri. De altfel, nu ne puteam imagina că dacii – care ne erau prezentaţi la şcoală ca nişte supereroi ce făceau parte dintr-o specie de mult dispărută – existaseră cîndva şi trăiseră ca nişte oameni normali. Desenele din cărţi nu ne ajutau deloc în acest sens, iar jocul „de strategie“ „Dacii şi romanii“ (un boardgame mai puţin popular ca „Nu te supăra, frate!“) era singura alternativă mai distractivă la orele de istorie. Pentru copiii de atunci, o întîlnire cu un „dac“ în carne şi oase era la fel de imposibilă (şi de improbabilă) ca una cu Superman sau cu Pif, despre care ştiam, totuşi, că sînt nişte personaje imaginare. Cred că nici măcar profesorii noştri nu auziseră de reenactment şi habar n-aveau că istoria se poate povesti şi altfel decît prin fraze sforăitoare. Copiii de astăzi, însă, pot vedea „pe viu“ o bătălie între daci şi romani, şi pot participa indirect la recrearea unor scene istorice, ba mai mult de atît, dacă se oferă voluntari, pot comanda trupele, aşa cum noi, odinioară, dădeam ordine soldăţeilor de plastic pe cîmpul de luptă improvizat pe covor. Şi este mai mult decît o joacă cu un caracter educativ, e un spectacol de bun gust, care are loc în fiecare an, în cadrul Festivalului Cetăţilor Dacice de pe lîngă Alba Iulia.

Prezentarea trupelor

Anul acesta, războiul „s-a ţinut“ la Cricău, o comună la 17 kilometri de Alba Iulia, care, din cîte am înţeles, îşi dispută cetatea ei dacică – Piatra Craivii –, cu Ighiu, comuna învecinată. La cetatea propriu-zisă n-am ajuns, e sus pe munte, există un drum, însă pe ultima parte a lui se urcă pieptiş. Acolo se pare că se retrăgeau, în momente de restrişte, dacii din Apoulon, aşezarea care a devenit, mai tîrziu, castrul roman Apulum, unde era cantonată Legiunea a XIII-a Gemina. Cu cei din legiune m-am întîlnit în cetate, la Alba Iulia, chiar în prima zi de festival. Erau disciplinaţi, ca toţi romanii, şi destul de reţinuţi în a face demonstraţii de forţă, căci probabil îşi păstrau resursele pentru bătălia de a doua zi. Li s-a alăturat Legiunea a V-a Macedonica, cea care, pe vremuri, era staţionată la Potaissa, însă, în vremurile moderne, îşi cam face veacul pe la Cluj. Joaca de-a dacii şi romanii nu e nouă în România, aşa cum s-ar crede, sînt oameni în toată firea (şi, în general, cu studii superioare) care o practică de ani buni, la modul cel mai serios, şi care cheltuie mici averi pe costume, armuri, arme. Adevărul este că toate aceste detalii care trebuie să fie cît mai aproape de realitatea istorică sînt fascinante, de la sandalele romane, la cusăturile tunicii (nu ştiam că ei desconsiderau pantalonii pentru că erau un obiect de îmbrăcăminte al barbarilor), de la scuturi, la coifuri şi centuri. A face parte dintr-o trupă de reenactment, a fi, de pildă, roman sau dac e un stil de viaţă care se manifestă cu precădere în cadrul festivalurilor de gen, care nu-s puţine în Europa. Cel de la Alba Iulia, o iniţiativă a Consiliului Judeţean Alba, este singurul din ţară şi a ajuns deja la ediţia a VII-a. Are loc într-una dintre cele cinci comune (Cricău, Ighiu, Săsciori, Cugir şi Cetatea de Baltă) care se poate lăuda cu o cetate dacică (unele sînt rămăşiţele unor fortificaţii din piatră, altele sînt cetăţi „de pămînt“) şi care cîştigă întrecerile dintre „daci“ din ultima zi a festivalului. Aceştia – de fapt, localnici din cele cinci comune – sînt un fel de daci „începători“, aflaţi încă în faza de antrenament. Pe adevăraţii luptători daci (adică cei care urmau să ia parte la bătălie) i-am cunoscut tot în prima zi a festivalului. Mult mai gălăgioşi decît romanii, le aruncau acestora priviri crunte, pe sub cuşmele lor. Îi aveau ca aliaţi pe fioroşii sarmaţi (o trupă de reenactment din Polonia), care îşi intraseră perfect în rol (mai toţi erau blonzi şi masivi, cu o statură impunătoare) şi erau conduşi de Dada din tribul Mamusa („Teribilul Dada Mamusa“ – am auzit şoptindu-se cu teamă, prin mulţimea de spectatori care mai fuseseră la festival şi-n anii trecuţi). Romanii nu aveau femei în trupă, în schimb, în cadrul trupelor duşmane mai puteai vedea cîte o tînără dacă sau sarmată, despre care iniţial am crezut că sînt „de frumuseţe“ (sau să le facă de mîncare soldaţilor şi să le oblojească rănile), însă a doua zi, la război, am descoperit cu suprindere că se bat cu mai multă îndrîjire şi bravadă decît bărbaţii. După ce s-au prezentat pe rînd trupele romane şi cele dacice (cu aliaţi cu tot), spiritele au început să se încingă şi strigătele de luptă să răsune de am crezut că bătălia stă să înceapă chiar acolo, în cetatea de la Alba Iulia (aproape complet restaurată, un decor minunat pentru astfel de evenimente), însă am aflat de la organizatori (şi autori ai scenariului pentru festival) că acesta nu era decît un sampling, menit să incite curiozitatea şi să aducă cît mai mulţi spectatori, în următoarele zile, la Cricău. De altfel, lucrurile s-au mai calmat la apariţia pretorienilor (o trupă de reenactment din Italia, alcătuită, în mare parte, din „veterani“), în frunte cu însuşi împăratul Traian, care i-au privit cu o superioritate aristocratică atît pe romanii lui, cît şi pe barbari, înfrînîndu-le pe moment nerăbdarea şi pornirile războinice. Apoi, într-o atmosferă cît se poate de paşnică, s-au aprins torţele, iar trupele au început să mărşăluiască prin cetate. Deja mă simţeam ca într-o poveste din trecut, care nu avea nici o legătură cu orele de istorie blazate din copilărie (pînă la urmă, reconstituirea istorică poate fi doar un pretext pentru un spectacol), întrebîndu-mă, în acelaşi timp, de ce astfel de poveşti nu se întîmplă mai des în România.

La o bere cu împăratul Traian

A doua zi, bătălia era stabilită pentru ora 6 după-amiaza, însă pe la 2, cele două tabere luaseră deja în stăpînire un deal de la intrarea în Cricău. Se înălţaseră corturile, capul de lup flutura deasupra unuia dintre ele, cîţiva romani, ajutaţi şi de vreo doi daci, se chinuiau să construiască o balistă, sarmaţii se trăseseră mai la umbră şi picoteau, Teribilul Dada Mamusa nu era de găsit, probabil că se odihnea în cortul său. Atmosfera era una prietenoasă, de fraternizare, avea şi ceva hippie, reconfortant. O dăciţă cu alură de gospodină framînta nişte plăcinţele (oare tradiţionale dace?) şi se plîngea că nu poate respecta reţeta originală, care era cu miere şi cu nucă. În nişte ceaune fierbea ceva apetisant. Doi pui de daci, gemeni, îmbrăcaţi la fel, se hîrjoneau pe pajişte. Un alt dac împărţea cu un roman o licoare dintr-un corn. Am suprins chiar şi o idilă între un roman şi o femeie dacă – ea i-a aranjat coiful, apoi l-a sărutat prelung, încă o confirmare a faptului că aşa s-a născut poporul român. La un moment dat, şi-au făcut apariţia şi nimfele dace, îmbrăcate în alb (o parte din programul festivalului, una mult aşteptată de către publicul masculin, care, ulterior, a fost cam dezamăgit cînd şi-a dat seama că nimfele nu erau decît nişte copiliţe), care s-au conversat un pic cu romanii, apoi au plecat la treaba lor de nimfe.

Cîţiva dintre luptători s-au aventurat într-o expediţie de cucerire a satului din apropiere, care s-a soldat cu aducerea în tabară a unor beri, pentru toată trupă, dar şi cu exclamaţii de uimire şi încîntare, ale puştanilor băştinaşi, pentru care probabil că era pentru prima oară cînd vedeau cum personajele din manualele şcolare prind viaţă. Doar babele se uitau chiorîş, nu pricepeau nimic. La terasa festivalului s-au retras pretorienii sosiţi tocmai de la Roma, care ne-au salutat cu „Ave!“. Apoi, şi-au cumpărat apă minerală, ca să-şi păstreze luciditatea pentru bătălie; doar împăratul Traian şi-a permis o bere. Era zăpuşeală, însă norii negri de furtună începuseră deja să se adune.

Război!

La 6 fix, pe deal, luptătorii s-au prezentat la apel, pe cîmpul de luptă. Între timp, se adunaseră aproape 3000 de spectatori, de prin satele din jur, dar şi oameni care veniseră special pentru festival, o formulă decentă şi inedită de a face turism regional. „Cu cine ţii?“ şi-a întrebat o mamă băieţelul. „Cu dacii.“ „Ar trebui să ţii cu romanii, pentru că tatăl tău e la romani, dar şi mie îmi plac mai mult dacii!“ Dacii erau deja cocoţaţi pe o palisadă (pe care o construiseră încă de dimineaţă) şi aşteptau să fie atacaţi, însă în tabăra romană aveau mai întîi loc lupte de gladiatori. Publicul era cel care decidea dacă gladiatorul înfrînt murea sau trăia. Mitte sau Iugula? Şi se vede treaba că poporul român de astăzi este unul sîngeros, aplicînd aceleaşi şabloane violente ale societăţii în care trăim, căci din toate piepturile răsuna doar „Iugula!“ A fost nevoie de intervenţia prezentatorului demonstraţiilor ca să „cruţe viaţa“ bietului gladiator. Oricum, cu „morţi şi răniţi“ avea să se lase ceva mai tîrziu.

La un semnal de corn, romanii au atacat şi a început bătălia care, deşi respecta un scenariu prestabilit (de pildă, la un moment dat, un grup de barbari – aliaţi ai dacilor – a trădat şi a trecut de partea romanilor) şi anumite scheme de luptă, de pe margine a părut cît se poate de serioasă şi de autentică. De altfel, în spatele acelui haos controlat existau multe ore de antrenamente. Cîţiva dintre luptători s-au ales cu vînătăi şi zgîrieturi „pe bune“, însă am înţeles că era vorba de un risc asumat şi că astfel de accidente minore se întîmplă frecvent la manifestările de acest gen. Nu poţi mima o luptă pentru că nu păcăleşti pe nimeni. Mai ales cînd se pune în scenă un război în toată regula, cu o „strategie“ militară şi cu un joc actoricesc care nu ţine doar de coordonarea mişcărilor, dar şi de mimică, expresiile feţelor etc. De pildă, un roman care era încercuit şi hăituit de patru daci, trebuia, la un moment dat, să se dea bătut, să cadă şi să facă pe mortul, şi aşa, treptat, cîmpul de luptă a început să se umple de „cadavre“. Însă suspansul legat de cine va obţine victoria a existat pînă la final, deşi acesta a fost un pic grăbit pentru că începuse ploaia. Pînă la urmă, dacii au reuşit şi de data asta să respingă atacul romanilor şi au învins, spre încîntarea spectatorilor – printre care aveau cei mai mulţi fani – şi aşa, cucerirea Daciei a fost încă o dată amînată. De ce dacii, şi nu romanii? „Pentru că festivalul este unul al cetăţilor dacice, aşa că e normal ca dacii să iasă învingători!“ mi-a explicat unul dintre organizatori. Mai tîrziu, după ce pacea s-a restabilit şi peste cele două tabere s-a aşternut liniştea, după ce au dansat şi nimfele, ca să împace definitiv spiritele, după ce împăratul Traian – care tocmai se întorsese de la o degustare de vinuri în comuna învecinată – şi-a primit onorurile cuvenite, iar spectatorii s-au întors pe la casele lor, a mai rămas doar de admirat acel peisaj unic şi liniştitor al podişului Transilvaniei, unde, mai ales pe înserat, dealurile albăstrui par, în acelaşi timp, aproape şi departe.

Una peste alta, joaca de-a dacii şi romanii de la Cricău este un bun exemplu că un festival poate însemna mai mult decît bere, mici, bîlci şi trupe la modă. Iar anul viitor, războiul se va muta la Ighiu, căci „dacii“ de acolo au cîştigat întrecerile din ultima zi.

La Festivalul Cetăţilor Dacice de la Cricău au participat trupele de reenactment Gruppo Storico Romano, Goths’ Village Association of Maslomecz, Legionarii din Pro Antica XIIII GMV, Barbari din Hellas & Roma, Terra Dacica Aeterna, Cohorhs III Campestris Civium Romanorum Milliaria, Lupii Daciei, Legiunea a XIII-a Gemina – Apulum, Lupii de fier ai Apoulonului.