Milonga cu chocolat

Mîndria casei! Centrul Naţional al Dansului a organizat, în week-end-ul trecut, o serie de evenimente pentru a celebra Ziua Internaţională a Dansului (29 aprilie): spectacole de dans, teatru-dans şi instalaţii coregrafice în La Scena, Studioul Casandra, Prometheus şi Teatrul ACT, proiecţie de filme şi coregrafii în Green Hours. Pentru că era vorba de dans, am ales să mergem în doi la o seară milonga cu muzică live, să-i vedem dansînd pe cei care plătesc cursuri la Clubul El Tango şi care se întîlnesc în Club Chocolat (str. Stavropoleos) în fiecare weekend. Căci, după ce ziua dansului va fi trecut, intrăm în "Săptămîna tango-ului argentinian" (pînă pe 7 mai), cu lecţii gratuite de tango nuevo şi tango milongero, plus ateliere de tango argentinian susţinute, în Club Café & Terrace, de un cuplu de dansatori americani. M.C.: Seara a început fermecător, cu noi trecînd, puţin după miezul nopţii, pe lîngă biserica Stavropoleos, ghidaţi pe străduţele cu macadam de acordurile stinse de milonga ce răzbăteau din Chocolat... Care arată, mai degrabă, a cofetărie. M.G.: Asta după ce am rătăcit niţel, pentru că evenimentul a fost ca un bal la miez de noapte, lucru susţinut mai apoi şi de personajele întîlnite. Nu m-ar fi mirat ca, pe la doişpce trecute fix, o milonghita să dispară lăsînd în urmă un pantof din catifea neagră... Chocolat e un local uşor de exploatat. Podele excelente, după cum ne-au fost descrise, deşi cu ochiul şi piciorul meu, profane ambele, nu le-am sesizat ca atare. Iată locul propice pentru o seară de milonga! La mese, lumînărele "proaspete" înecate în cupe cu boabe de cafea şi zahăr. Îmbietor pentru o cafea bună dis-de-dimineaţă. Un bar elegant, bun şi pentru o seară ceva mai tipsy-trendy-fancy-cool , în acorduri de house. Şi o vitrină cu fel de fel de prăjituri şi cornuri delicioase, asta ca să facem loc şi cofetăriei. M.C.: Oameni tineri, eleganţi, destinşi, fără fiţe, veniţi nu la agăţat şi etalat bicepşi, gipane sau paiete şi poşete roz, ci pentru muzică şi dans. Recunosc spăsit că m-am uitat mai mult la trupurile dansatoarelor cuibărite în braţele băieţilor, unii de-a dreptul pierduţi în emoţie. M.G.: Eu nu mi-am putut dezlipi ochii de la pantofi. Nici nu ştiu din vina cui: a mişcărilor fascinante sau a faptului că mi-au amintit de un desen animat din copilărie, în care personajele erau nişte pantofi cu ochi, gură şi gene. Şi acum, o scurtă descriere: pantofi de damă cu toc înalt, dar stabil, şi catarame finuţe, atît cît să dea un efect delicios gleznei, rochii mulate şi cu un decolteu generos pentru un aer latino elegant, ici-colo o fustă bogată, ce se auzea foşnind pe un dres de mătase şi bijuterii abia sesizabile, mici cristale ce încadrau feţele visător-zîmbitoare. Dar nici tinerii ce alunecau pe podea nu erau mai prejos: cămăşi colorate, pantaloni eleganţi şi cîteva perechi de jeanşi rătăciţi. Dar pantofii, insist, de mare angajament: unii din lac negru, alţii stil mafia italiană pe variaţiuni alb-negru/roş-negru sau cu un toc considerabil, un aer vechi, dar bine întreţinut. Ei, cum să nu îi vezi cu nişte ochi mari şi gene pe măsură?! Nici nu aveai cum să nu-i remarci, dat fiind faptul că se dansa cu obrazul lipit de cel al partenerului şi pieptul ei sprijinit de al lui, aşadar centrul atenţiei era concentrat pe mişcarea picioarelor înlănţuite. Nici nu mai conta o mişcare greşită, căci era rapid corectată de o alunecare languroasă a piciorului ei sau de o schimbare a ritmului. M.C.: Apropo de ritm, muzica mi s-a părut remarcabilă: orchestra lui Osvaldo Pugliese cu inserturi din dialogurile lui Pablo cu Sally din Lecţia de tango, filmul lui Sally Porter, apoi cu milonga live asigurată de un bandoneon şi o chitară. Lumînărele, pot-pourri, vin la carafă, atmosferă de senzualitate latină... M.G.: Nu mi-am dorit decît să mă ridic şi să constat că, odată păşind pe scena improvizată, el tango mă alege şi pe mine. Că pot aluneca la fel de natural ca aceia ce se desfăşurau pe podeaua de lemn, dar m-am mulţumit şi cu statutul de mic voyeur, cu ciocolata "mîndria casei" şi o oranjadă în care, din cînd în cînd, mai făceam baloane cu paiul, asta pentru a cadra cu reveria în care mă aruncase imaginea pantofilor din desenul meu animat. M.C.: Mi s-a părut bizar faptul că mai toţi considerau milonga un dans mai ritmat decît tangoul. Or milonga e numele unui dans lent, iniţial desemnînd chiar un cîntec nedansabil, improvizat din chitară de către rapsozi populari. M.G.: Da, am făcut şi eu un mic research, mai ales că aveam o curiozitate etimologică: de unde provine milonga? Tango era deja clar pînă şi pentru noi, profanii, că vine din latinescul tango/-ere, "a atinge". Ei bine, milonga înseamnă "cuvînt" şi provine din spaţiul afro-brazilian. Istoric vorbind, milonga precede el tango. Îşi are originile în secolul al XIX-lea şi desemna o melodie al cărei performer era un gaucho, un fel de cowboy argentinian... M.C.: Aşa-numiţii payaderos. Spre deosebire de originea popular-umilă a milongăi, tangoul s-a născut în bordelurile porturilor (de altfel, a fost tîrziu acceptat de locuitorii Buenos Aires-ului), un mediu oarecum cosmopolit, de aceea instrumentele lui sînt pianul, flautul şi vioara, şi nu chitara, acordeonul fiind introdus mult mai tîrziu. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care Borges a polemizat cu Sabáto care făcuse celebră definiţia compozitorului Discepolo, preluată apoi şi de Fuentes: "Tangoul este un gînd trist care se dansează". În primul rînd, spunea Borges, muzica nu se face cu gînduri, ci cu sentimente. M.G.: Eu cred că cea mai bună definiţie a tangoului este cea a lui Aníbal Troilo, care spunea că în tango există o "obişnuinţă a aşteptării". Privindu-i pe cei doi parteneri ai senzaţia că participi la un ritual al unei seducţii perpetue. O aşteptare ce te aruncă în universul deschis al imprevizibilului. M.C.: Troilo se întîlneşte cu Sabáto pentru care tangoul e "un dans introvertit", în aşteptarea bucuriei erotice. Borges spune că, fiind un dans de bordel, tangoul era, cel puţin la origine, vesel, dinamic, cu mişcări îndrăzneţe, provocatoare, indecente, cu figuri şi cuvinte obscene, în plus, fanţii de mahala şi clienţii bordelurilor s-ar fi ruşinat să-şi mărturisească tristeţea, ei nu şi-ar fi deplîns public deziluziile amoroase, cu atît mai puţin să facă din ele spectacol. Mediul era machist prin excelenţă şi asta ar fi trecut atunci drept ruşinoasă "poponărie". Dar tangoul s-a "înnobilat" între timp cu decenţa tristă de salon parizian, aşa cum influenţa italiană şi Carlos Gardel l-au tras înspre melodramatic. Nici eu nu cred că e vorba de tristeţe, cel mult melancolie. Măcar atîta lucru am învăţat şi eu în şcoala de coregrafie: tristeţea nu dansează. M.G.: Din punctul nostru de vedere, cel al micilor intruşi, atmosfera era peste măsură de erotică şi pasională. Iar feţele dansatorilor emanau bucurie, voluptate şi senzualitate. Lipsea tristeţea şi nostalgia despre care, una dintre elevele şcolii româneşti de milonga, ne-a spus că este esenţa acestui dans. Deşi muzica arunca în aer versuri şi poveşti triste, nu putea fi un dans al tristeţii, noi, hotărît, văzînd în el un act de seducţie, de incursiune pe un tărîm al necunoscutului, act ce introduce în joc posibilul. M.C.: De asta am făcut noi primii noştri paşi de milonga abia afară, în noapte, pe macadamul din faţa Carului cu Bere!?