Blecher, Inimi cicatrizate, antisemitism, literatură, film, lucrurile pe care istoriografia oficială ni le-a ascuns, o invitație la dialog, Fassbinder, documentar, ficțiune, întrebări, lecturi, căutări, obsesia emoției, despre toate astea am vorbit cu Radu Jude. La întrebarea: cartea sau filmul?, răspunsul, în cazul de față, este și romanul, și adaptarea liberă a lui Jude. Sînt diferite, dar merg bine împreună. Filmul este pe ecrane, iar romanul lui Blecher s-a reeeditat de curînd la Editura Humanitas.

 

Cum citește un regizor un roman? În cazul dvs., Inimi cicatrizate? V-ați făcut sublinieri, notițe, însemnări pe carte?

În mod normal, citesc superficial, nu fac sublinieri, nu iau notițe. În cazul ăsta, cum îmi doream să transform textele lui Blecher într-un scenariu de film, am făcut multe însemnări; de fapt, am tăiat pasajele care nu mă interesau și le-am citit de mai multe ori pe cele care au rămas.

Cînd l-am descoperit pe Blecher, în anul II sau III de facultate, nu se vorbea deloc despre el. Era un fel de scriitor român pentru cunoscători. Ceea ce, recunosc, mi-a plăcut foarte tare. Acum pare că avem mulți „blecherieni“, ceea ce, desigur, mi se pare simpatic. E un orgoliu în asta, să (re)descoperi cu un film un scriitor?

Și Mircea Cărtărescu a povestit la Tîrgul de Carte că, în anii ’80, mai nimeni nu îl știa pe Blecher. E un progres și mă bucur că sînt tot mai mulți admiratori și tot mai mulți filologi care se ocupă de opera lui. Unora trebuie să le și mulțumesc, mai ales lui Doris Mironescu – el mi-a dat să citesc prima versiune a romanului, numită încă Țesut cicatrizat, din care am folosit cîteva lucruri în film. Știu că Doris va scoate o ediție critică cu ambele texte, merită citite si comparate. Cît despe orgoliu, el nu există; e vorba mai degrabă de o formă de umilință, în sensul că am încercat să mă pun în slujba textelor lui Blecher, chiar dacă le-am adaptat foarte liber. Dar faptul că poate părea interesant că e un scriitor „pentru cunoscători“ ține de o atitudine pe care am mai întîlnit-o la unii literați. Mulți consideră că artele, cultura etc. nu sînt, mă-nțelegi, pentru prostime. E o formă de elitism pe care nu o simpatizez. Sigur că o parte însemnată a oamenilor nu au o educație literară solidă, dar asta ține de cauze sociale, de un sistem de învățămînt defectuos, în primul rînd. Cred că Blecher poate fi un scriitor popular și că ar fi minunat ca „blecherienii“ să-l promoveze în medii unde ei cred că nu are ce căuta.

Cum v-ați raportat la literatura lui Blecher cînd ați scris scenariul, ea a devenit un scop sau, mai degrabă, un mijloc pentru a ajunge la un anumit grad de emoție și de înțelegere a unor trăiri?

Mai degrabă un punct de pornire. Unul foarte stimulativ, de altfel. Dar sigur că, într-un fel, filmul este și un omagiu adus literaturii lui Blecher.

În Aferim!, povestea propriu-zisă a fost dublată de intenția clară și asumată de a aduce la lumină o istorie incomodă și nepomădată, al cărei subiect sînt țiganii -robi. În Inimi cicatrizate, interbelicul suferă de maladia antisemitismului, protagonistul e evreu și scena în care se vorbește despre Cioran și Nae Ionescu e cît se poate de explicită. Cît de important a devenit pentru dvs. și pentru filmele pe care le faceți să scoateți de sub preș păcatele astea măturate bine?

A fost important pentru aceste două filme, dar nu e un program; pur și simplu, sînt interesat de istoria noastră (relativ) recentă și de lucrurile pe care istoriografia oficială ni le-a ascuns. Și pa-sionat de problemele – în primul rînd teoretice, dar și practice – pe care reprezentarea trecutului le pune istoricului și regizorului care e interesat de cum poate face film istoric. Pe de altă parte, nu înțeleg de ce unii din cei care au scris despre film s-au arătat ofensați de prezența în film a elementelor menționate de tine. Sigur, ele nu există în textele lui Blecher, dar adaptarea mea este anunțată încă de pe generic ca fiind una „liberă“. Și mai cred că dacă aș fi introdus în film o discuție despre mașini de epocă, să zicem, și nu despre antisemitismul românesc, nimeni nu m-ar fi acuzat de lipsă de loialitate față de Blecher. Din contra, li s ar fi părut probabil drăguț. Nu înțeleg de ce există această opacitate pentru substratul politic al filmelor. Țin minte că și la Aferim! au fost oameni care au scris in extenso despre cum arată imaginea, cum sînt dialogurile, costumele etc. fără să menționeze problematica rasismului sau a sclaviei romilor.

Nu vă e frică de demonstrații?

Adică de lipsa de subtilitate? Nu, deloc. Cătălin Cristuțiu, monteurul filmului, mă tachinează uneori amintindu-mi un text al lui Andrei Gorzo chiar din Dilema veche, unde acesta spunea că nu m am remarcat niciodată prin subtilitate. Așa și e. Trebuie să trăiesc cu asta, nu devii subtil la comandă.

Inimile dvs. mi s-au părut o lectură clinică a textului, care rimează cu lumea lui Blecher într-un fel intim și special. Filmul e extrem de pictural și cu o artificialitate bine controlată. E ca și cînd în estetica lui ar fi prevăzute bariere care să anuleze emoția. Bucățile de text puse pe cartoanele negre care rup ritmul poveștii nu te lasă să stai confortabil în scaun. Refac, la altă scară, senzația de neputință. V-ați propus asta de la început?

Mai degrabă mi-am propus să fracturez experiența vizionării convenționale a filmului. Mi-am dorit ca spectatorii să fie conștienți că se uită la un film, să nu se piardă în lumea lui, să nu se imerseze fără spirit critic. E o invitație la dialog, de fapt. Și da, mi se pare limitativ că un film este văzut doar ca un vehicul pentru emoții. Asta ține de o obișnuință de a vedea filmele dintr-un singur unghi, cînd, de fapt, sînt multe alte modalități de a privi un film. Însă obsesia asta stupidă cu „emoția“ nu îi afectează doar pe spectatori, ci și pe finanțatori, devenind un cerc vicios. Aproape toți producătorii români sau străini, toți distribuitorii, toți șefii ăștia de la diferite fonduri de finanțare europene sau de la televiziuni asta își doresc: „emotion“. Dacă filmul nu promite „emotion“, nu li se pare interesant. De ce nu s-or face ei patroni de bordel, nu înțeleg.

Ce înseamnă pentru un ipohondru întîlnirea cu Blecher?

Nu știu, că eu nu sînt ipohondru. Sînt speriat de moarte, dar asta cred că e valabil pentru toată lumea.

Radu Afrim a făcut un spectacol după Inimi… L-ați văzut?

Din păcate, nu. Dar îl admir pe Radu Afrim, iar cei care au văzut spectacolul lui mi-au spus că a fost foarte bun.

Marius Panduru a făcut imaginea. Regizorul Alexandru Dabija revine în distribuția dvs. Cît de important e să lucrați cu oameni apropiați?

E important să lucrezi cu oameni talentați și inteligenți, iar Marius și Sandu așa sînt. Dacă, în plus, poți fi și prieten cu ei, cu atît mai bine. Țin foarte mult la amîndoi; și nu doar la ei, la majoritatea celor cu care lucrez.

Amestecul de documentar și de ficțiune vă interesează în proiectele dvs. următoare?

Nu în mod special. Sau da, dar asta ține de cum definim ce înseamnă „documentar“ și „ficțiune“. Un film de ficțiune este întotdeauna și un documentar al propriei lui realizări, de pildă. Și orice documentar conține enorm de multe lucruri care pot fi definite ca „ficțiune“. E complicat, așa că nu împart filmele în felul ăsta.

Ați început să faceți și teatru. Ce ați descoperit despre dvs.?

Despre mine? Că pot să am mai multă încredere în actori decît atunci cînd lucrez la un film și că actorii merită această încredere. Mă rog, nu chiar toți.

Ali: Frica mănîncă sufletul al lui Fassbinder a devenit și el piesă de teatru și a avut premiera de curînd, în spațiul nou de la Apollo111. De ce povestea lui Fassbinder?

Da. Mi s-a părut că povestea lui Fassbinder, care descrie problemele cu care se confruntă relația unei femei în vîrstă cu un tînăr emigrant arab (poveste inspirată la rîndul ei dintr-un film de Douglas Sirk), poate fi adaptată la România de azi. Asta mai ales după criza migranților de anul trecut. Am fost uimit să văd fel de fel de oameni, unii dintre ei intelectuali de marcă, dînd dovadă de o lipsă de empatie incredibilă. N-am înțeles cum poți să vezi imaginile din Siria și apoi să te duci la televizor și să spui ceva de genul: „Dar noi nu putem să-i acceptăm aici pe toți nefericiții ăștia care traversează Mediterana“. Asta înseamnă, bineînțeles, că ei trebuie lăsați să se înece, deși în mod explicit asta nu a spus-o nici unul din acești mari intelectuali. Las la o parte faptul că acest „noi“ era folosit abuziv, nu se înghesuie mulți sirieni să vină în România. În fine, textul lui Fassbinder e o descriere a stupidității acestui tip de prejudecăți. Și cred că spectacolul merită văzut pentru actorii care joacă în el, în special pentru cei din rolurile principale: Liliana Ghiță și Kamara Ghedi.

a consemnat Ana Maria SANDU