Toamna trecută, Asociația Culturală Control N, prin programul educațional De Trei Ori, a organizat ateliere de autocunoaștere prin scris. Programul a avut loc în trei școli bucureștene, iar 30 de participanți, copii din clasele a VI-a și a VII-a, au trecut prin exerciții practice de dramaturgie, scriere creativă și scenaristică pentru ca, acum, textele lor să fie publicate în revista Liternet și să devină un spectacol lectură susținut pe platforma UNTEATRU, pe 15 iunie. În această primăvară, 30 de elevi de liceu au trecut prin aceeași experiență în cadrul atelierului Eu x 3. Mentorii celor două programe au fost Oana Răsuceanu, inițiator al celor două programe și trainer de scriere creativă, Mihaela Michailov, trainer de scriere dramatică, și Ana Agopian, trainer de scenaristică. La finalul atelierelor și în așteptarea spectacolului lectură cu textele generate de liceeni, le-am întrebat pe cele trei despre experiența lucrului cu copii de vîrste diferite.

Ce pot adulții să învețe din scrierile copiilor? Ce iese la iveală?

Mihaela MICHAILOV: Cred că adulții se pot apropia intim de felul în care văd copiii și adolescenții lumea, de tot ce îi neliniștește, de tot ce îi nedumerește și intrigă. Un monolog sau un dialog care pornește de la o poveste personală e o foarte bună modalitate de conectare cu emoții și experiențe diferite. E o întîlnire, pînă la urmă. Uneori, întîlnirea asta cu un/o adolescent/ă e complicată pentru că îți scapă cuvintele printre hățișurile emoționale. Și scrisul poate deveni apropierea de ceea ce spui mai greu. Poate nivela asperități afective. Scrisul e locul în care se creează legături, e adîncitura în care lași să curgă stări, tensiuni, așteptări, dorințe. Citindu-ți copilul, îi înveți mai bine geografia acestei adîncituri.

Oana RĂSUCEANU: E vorba de un anumit firesc, de un „adevăr” aparte, la care se ajunge mereu în tipul de ateliere pe care le-am făcut pînă acum. Inițial, și ei își pun tot soiul de filtre înainte de a ajunge la exact acele lucruri pe care știu că vor să le transmită.

Ana AGOPIAN: Un exemplu concret: Eu predau și la UNATC, secția Scenaristică-Filmologie, mai multe cursuri de scenaristică. Și în ultimii ani m-a frapat ceva. A apărut o temă comună în textele studenților pe care nu o observasem înainte: absența părinților. Absență care poate fi dezvoltată în alte teme: singurătate, lipsa de comunicare cu părinții, divorț etc. Și vorbim, de fapt, tot de adolescenți, de studenți în anul I sau II, adică undeva pînă în 20 de ani. Am putea spune că e o problemă a generației lor. Au crescut cu părinți care s-au despărțit, care au avut job-uri supra-solicitante care nu le-au permis să petreacă timp cu copiii, care au fost crescuți de bunici. Întorcîndu-mă acum la atelierele noastre, mi s-a părut interesant să regăsesc același univers tematic și în textele lor: singurătatea, lipsa comunicării cu părinții, ca o temă a unei generații. Și vorbesc acum atît despre cei din clasele V-VIII, cît și despre liceeni. Bineînțeles, nu vreau să generalizez, nu în toate textele apare această temă, dar în multe dintre ele se poate observa o preocupare comună.

Atelierele funcționează deci în dublu sens: pe de o parte, sînt workshop-uri de autocunoaștere prin scris, iar pe de altă parte reprezintă un material important pentru noi, adulții. Prin aceste texte putem să ne înțelegem mai bine copiii și să ne reapropiem de ei, în caz că ruptura s-a produs. Sau pot fi un semnal de alarmă pentru o ruptură ce încă poate fi evitată. Oricum ar fi, cred că, pentru mine, ca adult, De Trei Ori și Eu x 3 reprezintă ateliere de cunoaștere a copiilor și a adolescenților prin scris.

Cum lucrezi cu tinerii? Cum schimbi abordarea în funcție de vîrstă?

O. R.: Lucrul cu adolescenții sau copiii care au poftă maximă să testeze ce le oferă atelierele nu diferă cu nimic, pentru mine, față de lucrul cu un adult mînat tot de a descoperi, de a ști mai multe, de a afla lucruri noi (în funcție de sfera training-ului sau atelierului ales). A lucra cu tinerii, indiferent de vîrsta avută, îți dă un plus de energie pentru orice ar urma mai departe.

A. A.: Cred că doar exemplele de filme și execițiile/temele propuse au fost diferite la gimnaziu față de liceu, pentru a fi mai aproape de universul și lumea lor. Oricum, atunci cînd lucrezi cu tineri și adolescenți energia lor te contaminează, iar curiozitatea lor de a descoperi noi modalități de a fi creativi îți dă ție, trainer-ul atelierului, o motivație în plus. Și te face să descoperi, împreună cu ei, direcțiile total neașteptate în care textele lor pot ajunge.

M. M.: Încerc să îi fac să scrie cu bucurie, să îi determin să caute în ei ceva care îi stîrnește. Marele obstacol pe care îl am de trecut este scrisul din obligație. La școală, adolescenții și adolescentele au de scris teme și asociază actul de a scrie orice cu tema obligatorie, încadrată într-o anumită ramă. E nevoie de un timp ca să-i scot din ramă și să-i fac să se raporteze liber la scris. Să-i defixez și să-i recentrez. Să-i fac să plonjeze în ce li se întîmplă și să aibă încredere în ce scriu. Pentru că scrisul e și despre asta: despre încrederea că ești pe un drum al tău, că trebuie să exersezi, că trebuie să ai curaj să mergi mai departe.

Eu nu dau niciodată verdicte. Nu le spun celor cu care lucrez: e bine sau e prost. Le spun cum ar putea să fie mai puternic ce au schițat, cum ar putea să aprofundeze o senzație. Le vorbesc mult despre semnificația detaliilor, pe care le consider esențiale în structurarea unei voci particulare. Îi încurajez să scrie cu cît mai multe detalii pentru că le explic cît de relevante sînt atunci cînd ne apropiem de o realitate. Nu schimb fundamental abordarea în funcție de vîrstă, doar sînt atentă la felul în care explic lucrurile și la accentele pe care le pun.

Cît de diferite au fost cele două experiențe? Ce v-ați fi dorit să știți mai mult?

M. M.: De fiecare dată cînd încep un atelier, îmi doresc să știu mai multe despre cele și cei cu care urmează să lucrez. Mi se pare important - tocmai pentru că scrisul scoate la lumină și aspecte vulnerabile, să am mai multe detalii despre participante și participanți ca să nu apăs pe butoane fragile. Îmi place mult să și citească, în timpul atelierului, ce scriu acasă. Vreau ca atelierul să aibă și dimensiunea asta: să fie un spațiu safe în care să își împărtășească emoțiile. Diferențele dintre grupele de vîrstă – eleve de gimnaziu și eleve de liceu – au constat în accentele puse pe anumite experiențe. De exemplu, un exercițiu comun a fost: „scrieți un monolog pornind de la o situație / un moment limită din pandemie”. Exercițiul mi-a dat posibilitatea să le vorbesc despre semnificația situațiilor limită într-un text de teatru. În cazul elevelor de liceu, au ieșit mult mai acut la suprafață anxietatea și lipsa de orizont, întrebări de genul: „Ce fac cînd termin liceul?, „Spre ce mă îndrept?”. M-a surprins maturitatea abordărilor și atenția pentru nuanțe.

A. A.: Înainte să încep mi-era puțin teamă că rigorile scriiturii de scenarii o să îi inhibe pe copii. Adică, așa, din afară, nu pare prea fun, cînd ai 11-12 ani și vrei să fii creativ, să ți se impună niste reguli oarecum stricte: trebuie să scrii cu un anumit font, trebuie să împarți textul în secvențe, trebuie să folosești timpul prezent etc. Dar reacția lor a fost total neașteptată pentru mine. Au fost fascinați de acest nou tip de scriitură, iar rigorile nu au reprezentat un impediment, ci dimpotrivă. S-au bucurat să descopere cum se scrie un film, să inventeze universuri sau să reinterpreteze realitatea în care trăiesc.

O. R.: Cred că din ambele experiențe am ieșit cu același gînd: cît de rapid și de eficient s-au conectat toți acești copii la timpurile și schimbările majore pe care le trăiesc. Atelierele s-au desfășurat online. Așa a fost să fie, așa cum bine știm cu toții. Mă așteptam să găsesc niște fețe rigide, săturate pînă peste cap de a fi în fața unui ecran, din nou, pe lîngă orele de curs. Cu siguranță erau sătuli de asta. Însă, chiar și așa, au reușit să stoarcă la maximum tot ce se putea din experiența asta și, mai mult, am reușit să ne conectăm unii cu alții, să fim aproape, fără a fi alături fizic. Erau extrem de prezenți. Poate chiar și mai acolo decît dacă am fi fost față în față, într-o clasă, la școală. Nu știu... Așa îmi place să cred. Așa (i-)am simțit.

                   UNTEATRU - DE TREI ORI - spectacol lectură - pregătiri (toamna 2020)

De ce sînt importante aceste ateliere?

A. A.: Cred că, în general, scrisul chiar te poate ajuta să te cunoști mai bine. Și nu vorbesc aici doar despre copii, cred că asta funcționează și în cazul adulților. Scriind despre universuri total inventate sau create pornind de la realitatea imediat apropiată, ajungi să vezi lumea cu alți ochi. Nu îți pierzi curiozitatea aia de copil, în care lucrurile nu sînt evidente, nu sînt clare, în care există o constantă descoperire. Și, de fapt, prin aceste ateliere noi încercăm să păstrăm vie această curiozitate, să îi ajutăm pe copii să nu privească realitatea cum li s-a spus că trebuie privită, ci așa cum o născocește mintea lor.

M. M.: Scrisul organizează gîndirea, structurează un mod de a vedea lumea, te face mai empatic și atent la experiențe pe care le-ai trăit și cu care te identifici, sau pe care le-au trăit alții. Îți dă posibilitatea să creezi un teritoriu afectiv și să propui o versiune mai bună, mai solidară a lumii.

A. A.: Mi se pare ciudat că, dacă ne gîndim la școala din România, extrem de puține materii se bazează pe creativitate. Și, cred eu, genul ăsta de ateliere ajută mult în formarea copiilor și adolescenților. Bineînțeles, un singur atelier făcut în cîteva școli nu are cum să schimbe radical lucrurile, dar reprezintă o parte dintr-un întreg. Și dacă ne uităm la asociații de profil din România, din ce în ce mai multe se axează pe genul ăsta de ateliere – fie că sînt de dans, de actorie, de muzică etc. Și toate la un loc cred că schimbă ceva din modul în care copiii și adolescenții se raportează la universul din jurul lor. Fie că vor face o meserie care se va axa pe creativitate, fie că se vor duce în cu totul altă direcție, cred că genul ăsta de activități avute în anii de școală îi va ajuta mult în viitor.

O. R.: Așa este, în punctul ăsta, acest fel de ateliere le pot deschide uși spre lumi pe care nu le sesizaseră pînă atunci, sau pe care le interpretaseră, poate, greșit. Pe lîngă faptul că oferă alternativă pentru tot ce înseamnă scriere creativă din perspectiva abordării didactice, la orele de limba și literatura română, atelierele îi duc pe copii în zone mai puțin cunoscute și poate deloc explorate – dramaturgia & scenaristica. Cea din urmă devenind preferata lor, de departe. Iar bonusul este transpunerea lor în autori publicați (via Liternet) și în dramaturgi montați (via spectacolul lectură realizat cu susținerea Unteatru).

a consemnat Crăița NANU