Cînd am intrat în atelierul său, aflat într-un colț ascuns al Bucureștiului de odinioară, descoperind încă din ușă cîteva dintre lucrările sale din seria „Nori”, expuse la Paris în urmă cu cîțiva ani și pe care le văzusem doar în fotografii, am simțit o bucurie de copil. Și, deși îi solicitasem un interviu despre cea mai recentă expoziție pe care a avut-o, în luna noiembrie, la Muzeul Țăranului Român, „Insula”, n-am putut să nu-l întreb și despre „Nori”. Iar interviul a devenit o tacla, iar taclaua o poveste. Căci Andrei Ciubotaru este un artist plastic care jonglează cu un întreg set de tehnici, de la pictură pe pînză la instalații, de la gravură sau sculptură la plexiglas, cu lejeritatea unui bun povestaș. Un povestaș vizual al realității din jurul nostru.

 

Seria „Norilor” este o călătorie începută pe pînză, continuată cu plexiglas. De la alb-negru la o explozie de culori, de la bidimensional la tridimensional.

Cînd am prins această temă, „Norii”, am tras cu ochiul sus pe cer, am început să fac poze, apoi am început să mă documentez. Și mi-am dat seama că ceea ce simțeam nu putea fi exprimat printr-un peisaj „la îndemînă”, cu un cer albastru pe care plutesc norii albi. Am mizat pe simplificare și, din aproape în aproape, am ajuns la alb-negru, la o pictură a reducerii prin geometrie, urmărind, în primul rînd, forma. Așa a apărut prima serie a „Norilor”, expoziția avînd loc la Paris, în 2017. Dar mai erau multe de spus despre nori. Și m-am apucat din nou să lucrez – realizînd o a doua expoziție, tot la Paris, un an mai tîrziu. Dacă în prima norii apăreau ca forme – forme puse foarte bine în valoare de relația dintre alb și negru –, în a doua norii sînt și lumină, nu doar formă – iar fasciculele de lumină care intră prin ei îți dau senzația că acolo e ceva mai mult. Așa am ajuns să folosesc plexiglasul colorat și translucid. Între trei straturi de forme e o anumită distanță, tocmai pentru ca lumina să pătrundă – ultima culoare proiectată pe perete fiind umbra – o umbră colorată. Cu acest efect am intrat și în zona umbrelor colorate care, dacă vreți, provoacă puțin tradiția care ne spune că lumea umbrelor este una întunecată. Eu am venit să spun că lumea umbrelor poate fi chiar și colorată. Cu o senzație de ușor, de vesel, de senin. Îmi plac contradicțiile, în artă și în viață, pentru că nu trebuie să gîndim într-o singură direcție. Fiecare problemă, fiecare lucru care ne înconjoară sau idee care apare, totul are mai multe straturi, pe care trebuie să le vezi, ca să nu rămîi prizonierul unei singure realități.

                                            Foto: Nori, Galeria Lee, Paris, 2018

De unde pornește călătoria spre nuanțele realității?

Interacțiunea cu oamenii e o sursă foarte importantă. Un pic de curiozitate. Realitatea și simțirea se întrepătrund, iar pe parcurs, simțirea prinde teren, în timp ce realitatea rămîne doar un punct de pornire spre ceea ce va deveni mai tîrziu lucrarea. Norul, de exemplu, e un element puternic în sine – asta e prima ciocnire cu realitatea, o realitate pe care parcă o simți brusc, răsuflîndu-ți în ceafă: „Încerci să te pui cu mine?”. Și așa începe provocarea. Cum poți să redai un asemenea impact în așa fel încît să transmiți privitorului ceea ce simți tu privind, de exemplu, un nor. Arta este o altă realitate, un spațiu cu legile lui proprii și ai nevoie de toate elementele-pivot prin care tu, ca artist, reușești să respiri și într-o altă dimensiune.

                                            Foto: Nor, 6130x110cm, cărbune pe pînză, 2016

Cum se decantează toate aceste elemente-pivot – și cum ajungi să alegi tehnica expresiei artistice?

Prin experimente. Nu decid de la bun început că o idee va fi exprimată într-un anumit fel. Iar în această călătorie, logica ideii este cea care mă direcționează. Bineînțeles, nu vorbesc despre o logică obișnuită. Este acel fir ascuns, simțit, dar greu de explicat. Însă odată ce prinzi acest fir simți că lucrarea (sau seria de lucrări) prinde coerență – iar coerența este extrem de importantă pentru un artist. La fel cum important cred că este să nu rămîi cramponat într-un singur fel de a lucra. Experimentînd cu această bogăție de instrumente ajungi să alegi tehnica prin care poți exprima cel mai bine o idee.

Ilustrare sau interpretare?

Bineînțeles, există și partea „atractivă” în zilele noastre, și anume ilustrarea realității. Foarte mulți merg pe acest ilustrativism – nu mai interpretezi, mergi spre zona realistă ca să înlesnești publicului accesul la mesaj. În definitiv, asta e și lumea în care trăim – totul trebuie perceput foarte rapid, consumat foarte rapid, după care treci la altceva. Eu însă încerc să mă feresc de acest val cu riscul de a rămîne izolat și perceput apoi ca fiind desuet, dar insist să fac o interpretare pentru că sînt un om care gîndește într-un anumit fel.

Dar cum poate fi experimentul în artă desuet?

Trăim într-o lume comodă, care are impresia că nu mai are timp să își pună întrebări, să caute, să sondeze. Ceea ce se întîmplă, uneori, și în artă: oamenii se grăbesc să privească într-un sens și vor ca tu să le oferi un context curat, clar, safe, comod – ca să înțeleagă cît mai rapid, și atunci sînt mulțumiți. Pe de o parte, pot înțelege comoditatea de a sta, cînd și cînd, pe o canapea moale, dar această formă de comoditate continuă, extinsă în toate aspectele vieții noastre nu este sănătoasă nici pentru corp și nici pentru suflet. Și corpul, dar și sufletul au nevoie de gimnastică. Sînt mai multe feluri de a privi, iar aceste feluri îți exersează creativitatea. Orice obiect, orice formă privită din mai multe unghiuri transcende banalitatea acelei forme sau idei.

Această dorință de a împinge lucrurile mai departe a dat naștere și proiectului „Galeria Roz”?

Proiectul „Galeria Roz“ a început din dorința de a mă confrunta cu o zonă foarte puternică – expunerea unei lucrări în mediul natural expresiv, departe de ceea ce știm că înseamnă spațiul contemporan de prezentare a artei, care s-a clasicizat. Acel „White Cube” foarte bine întreținut în care orice obiect ai pune devine artă. Și în care orice vernisaj are același scenariu: felicitări, paharul cu șampanie, speech-urile. Textul „explicativ” care devine mult mai important decît obiectul în sine. În proiectul „Galeria Roz” am ales zone cu mai puține peisaje pitorești – Dobrogea, de exemplu, unde am găsit un cîmp nesfîrșit, fără cabane, fără copaci, fără nimic „drăguț”. Și de fiecare dată expun o singură lucrare în galerie, ea la rîndul ei fiind „expusă” în acest spațiu natural. Iar accesul la „Galeria Roz“ e foarte ușor și este pentru toată lumea – pentru că vorbim despre rețelele de socializare, unde prezentăm lucrările expuse prin fotografii sau filmări video. Nu mai există vernisaj, nu mai ciocnește nimeni un pahar cu tine, dar are un impact mult mai puternic, axîndu-se pe lucrare, nu pe socializare. E un eveniment online, disponibil pentru toată lumea pe YouTube. Foarte important aici este lucrul în echipă. Lucian Iordan semnează imaginea, Cristian Lolea compune muzica. De asemenea, implicarea lui Vlad Basarab, Cătălin Udrea, Ioan Paul Colta, Filip Alexandrescu și Tudor Oancea este de fiecare dată binevenită.

                                                                Foto: Galeria Roz

Te definește experimentul ca artist?

Mă feresc de convenții. Ca să mă măsor cu lucrurile cu adevărat puternice și autentice a trebuit să iau distanță de norme și încadrări. Dacă vorbim de „definirea” ca artist, să spunem că există, în artă, obsesia să ai un stil care te definește – dar stilul este uneori confundat cu conformismul, cu înregimentarea într-o singură formulă care poate ți-a validat succesul la un moment dat. Or, experimentarea vine tocmai ca o rezistență la această pervertire a artei prin amorțire. Cînd tu vrei să intri într-o zonă sigură a artei, să-ți „cimentezi” stilul folosind un fel de a lucra – în ideea că așa te impui ca artist „serios” –, devii adept al normei și îți sabotezi singur libertatea de a te exprima, de a simți, de a vedea. Și cînd ai la îndemînă un întreg arsenal de genuri artistice, cum să nu exprimi acest spectacol prin gravură sau pictură, sculptură sau instalații – căci pînă la urmă totul e posibil, dacă vrei să fii cu adevărat liber ca artist. Parcursul genurilor oferă atîtea posibilități de exprimare prin tehnici diverse, încît provocarea azi este să alegi varianta cea mai potrivită cu ceea ce vrei să exprimi. Însă, cînd o iei pe drumul experimentării, marea miza este coerența – lumea nu trebuie să fie atentă neapărat la ce material sau tehnică folosești, dar să urmărească coerența. În această „nebunie” de posibilități, dacă îți păstrezi coerența, atunci reușești să îți creezi un stil.

Cum definești coerența?

Coerența înseamnă un stil unitar în gîndire și în facere. E un efort ce trebuie susținut prin selectarea continuă a materialului spumos din jurul nostru, fie că e vorba de impresii, gînduri, reacții sau sentimente. Unele te ajută să treci de bariera vizuală și să pătrunzi în esența realității. Apoi contează cum alegi să modelezi materia brută, să găsești o formă de expresie potrivită cu ceea ce s-a clarificat în interiorul tău.

                             Foto: Insula, 80x150cm, acrilic, cretă și acuarelă pe pînză, 2020

Și așa ajungem la cea mai recentă expoziție, care tocmai a avut vernisajul la finele lunii noiembrie. În prima serie „Insula”, acum cîțiva ani, ai mizat pe o tehnică, acum ai ales nu doar altă tehnică, te-ai concentrat și pe un format de mari dimensiuni.

Prima expoziție, cu prima serie de lucrări din „Insula”, a avut loc acum cîțiva ani la Muzeul de Artă din Arad (curator Ioan Paul Colta). M-am folosit atunci de cartoane colorate și de hărți rutiere. Mi-a plăcut ideea omului care ajunge pînă în ultimele cotloane ale globului, să le traseze, să le cartografieze. Insula era omul prezent, amprenta omului cuceritor al unui spațiu, cucerire marcată printr-o hartă rutieră. Asta și pentru că, în primă instanță, eram pe continent și vedeam insula în depărtare. Apoi, după ce am „cucerit” această insulă, mi-am dat seama că raportul se schimbă, insula devenind o entitate în sine, o entitate cu viața ei, care curge independent. Și am început să mă documentez. Cum se formează insulele, lupta dintre mare și materie, acel proces care dezlănțuie forțe fenomenale. Ce se întîmplă mai apoi la nivelul micro. Așa a luat naștere a doua serie – Insula din lăuntrul ei. Și, bineînțeles, de vreme ce prezentam o altă latură a Insulei, o latură complexă, nu puteam s-o exprim decît printr-o tehnică mixtă: acrilic pe pînză, cărbune, markere, uneori toate combinate.

Insulele din a doua serie seamănă între ele ca formă, însă nu sînt identice în conținut. Sînt oamenii niște insule?

Cred, mai degrabă, că fiecare om are o insulă. O insulă unde fuge de realitate, o insulă unde se regăsește, cu toate ale lui.

a consemnat Stela GIURGEANU