Recunosc, nu m-am dat niciodată în vînt după bacalaureatul românesc. Adevărul e că n-am depins în nici un fel de el la facultate, diploma de bac nu mi-a deschis căi nebănuite, iar în momentul cînd l-am dat, în 2006, mi s-a părut că nu reflecta aproape deloc cei patru ani de liceu. Anii de liceu aveau deliciile lor nebănuite, de olimpic naţional la engleză, erau înţesaţi cu ore petrecute învăţînd cu sîrg istorie universală şi citind tot soiul de ficţiune interesantă (mulţumiri doamnei Arachelian). După ce ţi se deschid orizonturile într-un liceu bun din Bucureşti, bacul, din contră, ţi le îngustează: proba de istorie descrie doar faptele de vitejie ale neamului (cele de ruşine sînt mereu camuflate de o retorică naţionalistă nesuferită); proba de mate e de dificultate medie (de ce am mai pătimit atît să iau 5-ul, dacă bacul îl trece oricine?); observi cu stupoare că geografia nu s-a schimbat din clasa a VIII-a pînă-ntr-a XII-a (deşi pînă în clasa a XII-a ai învăţat multe lucruri în plus despre geografia lumii, tot la patria mumă ne e gîndul); engleza e mai uşoară decît la First Certificate (la liceu dădeam Cambridge Advanced într-a XI-a şi făceam ore de bilingv cu profesori nativi), la franceză oral abia apuci să zici trei cuvinte că eşti expediat, iar examinatoarele se pun pe o bîrfă nemaipomenită despre inspectoare. Totuşi senzaţia pe care o ai cînd se termină examenul, e – vorba Adei Milea – „A trecut!? Nu se vede nimic!“.

Mi-e greu să-mi închipui că experienţa mea e unică, că sînt cine ştie ce lumină intelectuală pogorîtă între muritori. Şi totuşi, de cînd ne păstoreşte ochiul magic al camerelor de supraveghere, acest examen mediocru ne arată, pe drept cuvînt, prăpastia dintre diferitele niveluri ale elevilor, eterogenitatea liceelor, lipsa de flexibilitate a sistemului şi minciuna despre excelenţă sistemică în care se scaldă şcoala românească. Principala problemă a examenului de bacalaureat e că e acelaşi pentru toată lumea. Nu vrem să recunoaştem, dar există discrepanţe majore între liceele din România, experienţa e diferită: calitatea profesorului, accesul la materiale, posibilitatea de activităţi extraşcolare diferă enorm de la un caz la altul, în ţara noastră. Toate aceste variabile fac din bacalaureat un examen ireal, reprezentant al unei iluzorii căi de mijloc, care nu indică decît că sistemul de evaluare naţional nu funcţionează cum trebuie. Colac peste pupăză, elevii au diverse nevoi, nu toţi vor să înveţe matematică complicată, nu toţi vor să stea în spatele clasei să lucreze plictisiţi în plus pentru că nivelul clasei e prea coborît; profilele de uman şi real nu permit suficiente opţionale, nu încurajează specializarea şi aprofundarea etc. Sistemul românesc de învăţămînt nu răspunde acestor nevoi, iar rata scăzută de promovabilitate la bac este un indicator clar al carenţelor respective.

După doi ani în Olanda, unde am dat cu nasul şi de rezultatele unui alt sistem, simt că plictiseala mea de la bac se datorează în primul rînd lipsei de flexibilitate a sistemului preuniversitar. La olandezi, la vîrsta de 12 ani, în urma unui test standardizat, a recomandărilor profesorilor şi a opţiunii părinţilor, elevii sînt sortaţi pe trei categorii de învăţămînt liceal: VMBO (pregătitor pentru şcoala vocaţională), HAVO (pregătitor pentru colegiu universitar de ştiinţe aplicate) şi VWO (pregătitor pentru studiul la universitate). Dacă se întîmplă ca un elev să fi fost selectat pentru cel mai de jos nivel, dar capacităţile lui să depăşească nivelul materiei predate, atunci el se poate transfera după un an, de exemplu de la VMBO la HAVO, apoi de la HAVO la VWO în următorul an, prin examene de diferenţe şi recomandarea profesorilor (astfel, oricine are aptitudini intelectuale ridicate poate merge la facultate). În primii doi ani de liceu, toţi elevii de la un anumit nivel urmează aceleaşi cursuri, dar în anul al treilea fiecare trebuie să aleagă un profil care, în cazul HAVO şi VWO, face parte din condiţiile de admitere la facultate. Acestea sînt interşanjabile în fiecare semestru, iar alegerea unui profil nu îi impiedică pe cei care vor să aleagă cursuri de la două sau trei profile diferite. La sfîrşitul liceului, la fiecare nivel se organizează un fel de bacaulaureat unde se dau probe de profil precum şi cîteva probe la alegere de la alte profile. La VWO sînt nouă examene, la HAVO sînt şase, iar la VMBO se dau doar patru probe. Examenul final (pondere de 20%), mediile din liceu şi un interviu stau la baza admiterii la facultate după profilul VWO şi HAVO. Astfel, criteriile de admitere la facultate sînt bazate pe evoluţia elevului din timpul liceului şi în ceea ce priveşte notele, dar şi cursurile urmate, precum şi pe un soi de bacalaureat de mai mare dificultate (la care nu rişti să te plictiseşti).

Astfel, cînd am ajuns în Olanda, am avut parte de o experienţă de o calitate extraordinară: cu alţi nouă colegi într-un an, cu toţii pasionaţi de teorie literară, cu cursuri extrem de solicitante intelectual, cu note mari primite pe merit şi prin sudoarea frunţii. Sînt convinsă că ceva asemănător s-ar putea face şi la noi, ne e clar multora că ceva e putred la sistemul de testare preuniversitar şi că diferenţele între facultate şi liceu sînt mult prea mari. O fi reforma învăţămîntului o luptă cu morile de vînt, dar morile de vînt sînt totuşi o sursă de energie alternativă! 

Maria Zirra a absolvit anul acesta un masterat de doi ani, în literatură comparată, la Universitatea din Utrecht, Olanda. 

Foto: L. Muntean