Cel mai recent roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari (n. 1971), Războiul Mondial al Fumătorilor, a fost publicat de Editura Polirom la finalul anului trecut. Anul acesta a apărut şi traducerea sa la cartea de eseuri Civilizaţia spectacolului de Mario Vargas Llosa (Editura Humanitas), iar în perioada 23-25 septembrie va modera, ca gazdă şi organizator, mai multe întîlniri cu scriitorii şi editorii invitaţi la prima ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Lectură de la Bistriţa dedicat prozei scurte.

 

La ce vîrstă aţi învățat să citiţi?

Din poveștile mamei, îmi plăceau cărțile înainte de a ști să citesc. Ai mei aveau destul de puține cărți, era printre ele o Biblie, dar mai apăreau ziare de te miri unde. Mama îmi povestea că inventam, adică mă uitam peste pagina ziarului și vorbeam aiureli, probabil ce auzeam de pe la televizor sau la radio. Dar de citit, efectiv, am învățat abia la școală. Abia mai tîrziu, prin clasa a patra sau a cincea, am început să citesc constant. Pur și simplu a început să-mi placă și am început să mă separ de copiii cu care mă jucam pînă atunci, și să petrec tot mai mult timp singur, citind. Mai întîi, în grădina din spatele casei părintești, apoi în pădure, după ce am mai crescut. În jurul orașului Sîngeorz-Băi e o pădure destul de mare care pătrunde pînă în oraș. Ajungeam repede acolo. Apoi, după ce-am mai crescut, fugeam de la ore în timpul liceului și citeam în pădure. Mai frigeam o slănină și mă simțeam chiar bine.

Căutaţi ceva anume în literatură?

Nu căutam nimic special, pur și simplu mă atrăgea povestea. Citeam cărți de aventură, polițiste, cele cu Winnetou, apoi, desigur, Mușchetarii. Polițistele erau foarte bune, era chiar și un autor român care îmi plăcea foarte mult, Leonida Neamțu. Era din Cluj, a murit mai demult, dar are o operă destul de mare, a scris peste douăzeci de romane, și erau scrise altfel decît cărțile polițiste de pe vremea aia. Scria altfel decît Haralamb Zincă, de exemplu. Avea foarte mult umor. Citeam chestii din astea fără să caut ceva special. Sigur, mă bucuram cînd dădeam peste cîte o mică poveste de dragoste care aducea oarecum cu povestea mea de dragoste de atunci. Prima dată citeam, apoi încercam să adaptez viața mea cititului, literaturii. Și mai erau expresiile frumoase pe care le notam într-un caiet. Dar nu mă gîndeam la scris. Am început să scriu tîrziu, pe la 16 ani, atunci am început să scriu constant.

Ce formă literară v-a atras la început?

În prima fază am scris poezie, dar era fără nici o valoare. Am fost foarte influențat de Bacovia și, vreun an, tot ce am scris era cu cimitire, ploaie, moarte și chestii din astea destul de lugubre, fără ca eu să fiu un tip trist sau… decadent (rîde). Era un mimetism strict literar. Eram, de altfel, destul de vesel. Și apoi a venit Nichita Stănescu, care m-a ținut mai mult, vreo doi ani. Vorbim de anii ’85-’86. Am trecut la proză după ce am văzut Războiul Stelelor. Imediat am început să scriu un roman SF. Am scris vreo 30 de pagini, calchiat total, cu personaje identice. Dar cred că toate astea îmi foloseau ca exercițiu, fără să-mi dau seama. Treptat am început să citesc literatură… hai să-i spunem de mai bună calitate, mai „serioasă“, și să renunț la cărțile polițiste și de aventuri. Trecerea am făcut-o cu Cezar Petrescu și am citit tot ce-am găsit, de la Calea Victoriei la Aurul negru. Și are cîteva povestiri pe care aș fi curios acum să le recitesc, sînt texte fantastice, într-un volumaș numit Aranca, știma lacurilor. Seamănă cumva cu cele ale lui Mircea Eliade. Rețin însă că îmi plăcuse mult, apoi am trecut la celălalt Petrescu, la Camil, care era cu totul altceva. Apoi la Radu Petrescu, ca să sar din Petrescu-n Petrescu.

Cînd au apărut autorii străini?

Scriitorii străini care m-au influențat cu adevărat au apărut odată cu o antologie de poezie americană contemporană tradusă de Mircea Ivănescu și apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca prin ’86. A fost însă retrasă de pe piață, dar prea tîrziu, și au retras-o dintr-un motiv absolut stupid: avea pe copertă un tablou construit din floarea-soarelui cu steagul Statelor Unite ale Americii. A apucat probabil să se vîndă aproape tot tirajul pînă s au prins băieții de la cenzură și s-a hotărît în consiliu să se retragă volumul. Ăia au fost primii poeți care m-au influențat cu adevărat: Frank O’Hara, John Berryman, Delmore Schwartz, Ezra Pound… Era o nebunie, nu-mi venea să cred. Cu antologia asta am făcut iarăși trecerea și m-am reîntors la poezie. Am început apoi să citesc tot mai multă poezie contemporană, optzeciștii, Petre Stoica, să văd ce se întîmplă. Ca orice perioadă în care te formezi, eram ca un burete și încercam să învăț foarte repede și să recuperez. Eu, nevenind dintr-o familie de literați, nu știam foarte multe despre lumea asta, a literaturii. Și cumva am fost, și așa mă simt în continuare, un autodidact, și ei merg mai mult pe intuiție decît pe sistem, pe lucruri așezate. Ei pot citi azi o carte de astrofizică, mîine una de biochimie, iar poimîine un roman rusesc de secol XIX. Asta poate fi în același timp un avantaj, dar și un dezavantaj. Cred că dacă reușești ca autodidact, îl poți considera un avantaj, pe cînd dacă nu reușești, e un dezavantaj. Ține cumva de noroc.

între proză și poezie

Aţi debutat cu un volum de poezie, Zborul femeii pe deasupra bărbatului, în 2004…

Era un fel de struțo-cămilă: trei sferturi era poezie, iar ultima parte era un soi de povestire destul de stranie, aș zice eu acum. N-am mai recitit-o. Înainte, mai debutasem într-o antologie, în ’95, împreună cu patru prieteni. Proza ciudată era un fel de întîlnire cu cititorul, o combinație între poezie și proză, dar nu proză poetică, fiindcă asta nu mi-a plăcut niciodată și nu voi scrie așa ceva. Prefer proza-proză sau poezia-poezie. Poți să îmbini genurile foarte bine, dar asta înseamnă să menții un echilibru și să păstrezi proporțiile. Dar tot timpul am scris și proză, și poezie, le-am combinat. Mi se n­tîmpla să încep un poem și să sfîrșesc într-o povestire. Invers, mai rar. Acum scriu mai multă proză, dar citesc în continuare mai multă poezie și mă interesează foarte mult ce se-ntîmplă în poezie, mai mult decît în proză. Cred că nici romanele mele nu sînt romane-romane. Cel puțin asta vreau eu să cred, nu știu dacă îmi și reușește, dar asta sper. Mă situez tot undeva sau cel puțin vorbesc despre poezie în romanele mele.

Am constatat că în romanele dvs. apar cîteva teme recurente: dispariția unor persoane din viața altora și substituirea lor de către altele; căutarea esenței poeziei sau a literaturii în viață; călătoriile, erosul… Ar mai fi ceva de adăugat?

Nu. (rîde) În toate cărțile mele, inclusiv în cele de poezie, nu am făcut altceva sau nu încerc să fac decît să-mi precizez niște lucruri pornind de la niște întîmplări, dar, firește, ducîndu-le în altă direcție. De aceea, de multe ori apare, cum foarte bine ai zis, un personaj care e substituit de un altul sau vrea să dispară. Există un soi de tensiune. Orice ar face, personajele mele simt o oarecare tensiune care uneori e pozitivă, alteori e negativă. Există un soi de nemulțumire profundă, dar fără a fi precisă, personajele nu știu de ce. Dacă muncești douăzeci de ani într-o fabrică, poți să precizezi asta: măi, da, m-am săturat. Dacă distribui pachete în oraș, e la fel. Personajele mele nu știu exact ce le nemulțumește și cum ajung la asta. Sînt un fel de perfecționiști, dar fără țintă, fiindcă nici nu știu în ce ar vrea să se perfecționeze. Iar ca nemulțumirea asta să fie totală, totul e îmbrăcat într un soi de costum erotic. Erotism care e la fel, greu de precizat și de întreținut. Dar mă bucur că m-ai întrebat fiindcă e pentru prima dată cînd vorbesc așa despre personajele mele.

În romanele dvs. există mereu o legătură cu trecutul și multe întoarceri, nostalgie…

Cumva, personajele mele sînt sau ajung la un moment dat un fel de dezrădăcinați, nu neapărat pentru că își părăsesc locul de baștină, deși de obicei o fac, dar mai mult pentru că renunță la lucruri în care au crezut sau își pierd iubirea pe care o consideră cea adevărată. Asta e adevărata nostalgie: cînd îți dai seama că lucrurile nu sînt chiar așa cum ți-ai închipuit tu și poate că nu ai luptat tu destul. Motorul vital al personajelor e capacitatea asta a lor puternică de închipuire, de visare, de a-și dori lucruri mai mult sau mai puțin tangibile. De la un punct, ele își asumă pierderea. E un soi de masochism în asumarea asta a pierderii. Deci avem nostalgie, călătorie… Da, nostalgia e foarte importantă, într-adevăr.

Cărțile dvs. au un fond biografic consistent. Credeţi că literatura poate schimba cursul vieții civile?

Cred că da. Dar nu scriu conștient de asta, pentru ca literatura să-mi schimbe viața. Dar tot ce mi s-a întîmplat bun sau rău a fost legat de literatură. Pe cei mai importanți oameni din viața mea, mai puțin părinții și frații, dar pe ceilalți oameni care m-au marcat și încă o fac i-am cunoscut prin literatură. Scriind, am lua­t-o cu cîțiva pași în fața vieții. Scriam ceva, apoi după un timp mi se întîmplau lucruri care apăreau în roman. Poate că într-un fel începeam să caut în realitate ceea ce imaginam, începeam să provoc cu adevărat realitatea ca să devină cu adevărat literatura mea. Nu cred că literatura influențează foarte mult viața sau o mai face în zilele noastre. Cred că literatura a pierdut extrem de mult și nu mai are puterea pe care o avea în secolul XX sau la mijlocul lui. A fost devansată de tehnologie. Și cred că de la existențialiști încoace literatura nu a mai influențat lumea și societatea ca pînă atunci. Nu cred că după Guy Debord sau Sartre au mai existat autori care să influențeze atît de puternic societatea, și cred că puterea literaturii a scăzut constant și e în derivă acum. La momentul actual, un stick de memorie de 4 GB contează mai mult decît toată opera lui Márquez.

Și totuși, opera lui Márquez încape pe mult mai puțin spațiu.

Da, normal. Dar ăsta e mersul veții. Cred că oamenii se pot descurca foarte bine fără literatură, însă asta nu înseamnă că nu mai trebuie să existe scriitori și cititori, dar e o asumare strict personală. Și se vede și din tirajele cărților, din tot. Piața cărții cred că a scăzut pretutindeni, nu doar la noi. Nu spun asta ca să mă plîng, departe de mine. Eu știu exact ce mi-a adus, ce-mi aduce și ce-mi va aduce literatura în continuare. O spun mai degrabă pentru cei ce-și închipuie că literatura mai are putere la nivel social. Pentru critici, de exemplu. Critica chiar nu mai are nici o putere. Ar trebui să dispară treptat anumite oficii din astea din literatură, cum a dispărut plugul de lemn sau șareta. E firesc și chiar cred că literatura va dispărea la un moment dat, sau cel puțin așa cum o vedem acum.

Resimțiți tensiuni din pricina succesului?

Povara succesului? (rîde) N-aș putea spune neapărat că am succes. Dar să acceptăm că pentru o parte a publicului din România aș fi un autor de succes. Cea mai mare problemă e că treptat ești obligat, prin interviuri, mai ales, să te gîndești foarte mult la tine însuți și să vorbești foarte mult despre tine. Asta, cu timpul, te obosește foarte mult și ajungi să nu mai suporți pentru că de foarte puține ori ajungi să mai fii un alt tu, nu scriitorul. Cred că asta e marea problemă, dacă ajungi să dai trei interviuri săptămînal: la un moment dat nu mai știi ce să spui și mai inventezi, tocmai pentru a nu te repeta. Și atunci îți creezi și un fel de viață dublă, fiindcă cei ce vor citi vor lua de bun ceea ce tu ai spus, iar la următorul interviu te vor întreba despre asta. Așa că pentru oamenii care au cu adevărat succes în România chiar e o problemă gravă și e absolut de înțeles refuzul de a mai da interviuri sau oboseala lor în anumite situații.

Dar dincolo de popularitatea unei cărți, eu continui să țin la prima mea carte adevărată de proză, Cartea tuturor intențiilor, care a rămas specială pentru mine. E cartea mea preferată din tot ce-am scris. Prima ediție a ieșit în 2006, la Editura Vinea. În 2008, s-a publicat ediția a doua, la Cartea Românească. A doua ediție i-o datorez în întregime lui Mircea Cărtărescu, cel care a făcut efortul ca aceasta să iasă. El este unul dintre puținii oameni din breaslă care au crezut în mine și crede în continuare în ceea ce fac, și m-a ajutat foarte mult. Nu știu dacă se va reedita. Chiar zilele trecute vorbeam cu cineva foarte drag mie care îmi spunea că ar fi cazul să o reeditez. Poate că o s-o reeditez la Charmides. Nu m-am gîndit, fiindcă nu sînt convins că există o nevoie reală a pieței pentru o reeditare.

între traduceri şi film

Există un traseu ideal pentru un debutant?

Cred că poți începe simplu. Pentru un autor român la început de drum cred că cea mai bună variantă e Editura Polirom pentru că îți oferă expunere, vei avea parte de lansări, au grijă de tine ca autor. Pur și simplu trimiți manuscrisul directorului de colecție, în cazul de față, la autori români e Lucian Dan Teodorovici, și aștepți. Poți să trimiți doar manuscrisul și, dacă le place, îl vor publica. Sigur că poate conta o recomandare critică, dar de la un om care nu face zilnic recomandări, nu vorbește despre zece scriitori pe an că sînt geniali, ci de la un om care chiar crede într-o carte. Eu pur și simplu am trimis Apropierea la Cartea Românească și, după vreo lună și ceva, am primit răspuns că au acceptat-o, fără nici o intervenție. E important să nu fii foarte dezamăgit dacă un redactor de la o editură îți refuză cartea. Trebuie să încerci la altele. Poate fi doar o conjunctură nefavorabilă.

Am constatat că piața de carte din România s-a diversificat: au apărut colecții de fantasy, horror… Credeţi că asta va apropia de cărţi generaţiile tinere?

Era obligatoriu să apară și cred că sîntem abia la început. Ai umblat mult cu metroul, ai văzut ce citește lumea. Cei mai mulți citesc cărți de aventură, polițiste, erotice, cărți „de metrou“ care de cele mai multe ori sînt traduceri. Editura Trei acoperă plaja asta de literatură erotică sau polițistă, și Nemira cu SF, fantasy, horror și altele. Așa că e clar că există un public foarte larg pentru genul ăsta de cărți. Fifty Shades of Grey s-a vîndut și în România la fel ca peste tot, deci există o nevoie reală de astfel de cărți. Această zonă a cărților polițiste/fantasy/de aventură e un fel de pătură de mijloc a societății. Face mult bine și e obligatoriu să existe. E o prostie românească ideea că toți scriitorii trebuie să scrie capodopere, romane grele. Nu. Literatura e în mare parte bucurie, plăcere, și foarte rar apar scriitori de talia lui Mircea Cărtărescu sau, în proză scurtă, Răzvan Petrescu și Mircea Nedelciu, adică tipi cu adevărat foarte buni în ceea ce fac. Noi, ceilalți, scriem și asta e. Nu trebuie să ne gîndim la capodopere, astea-s prostii. Literatura nu e făcută din capodopere. Literatura… nici nu știu din ce e făcută, dar sigur nu din capodopere.

De meserie, sînteţi traducător literar. Care sînt satisfacţiile?

Norocul meu e că mi se propun spre traducere cărți foarte bune și autori foarte buni. Traducînd aceste cărți, de fiecare dată învăț și să scriu pentru că atunci cînd traduci ești atent nu doar la poveste și dialoguri, ci și la cum construiește autorul respectiv fraza, la toate mecanismele pe care trebuie să le stăpînești. Ca să poți traduce bine un roman trebuie să știi mult mai mult decît povestea acelei cărți: să intri în atmosfera ei și să știi să o redai, fiindcă fiecare carte are atmosfera ei specială. Dacă e nostalgie, cum e în cazul cărților mele, trebuie să nu pierzi acea nostalgie care e dată de atmosferă și nu de faptul că un personaj spune la un moment dat: Îmi e dor de casa bunicilor. Învăț foarte mult traducînd și asta e marea bucurie, dincolo de partea financiară, faptul că mă ajută să trăiesc zi de zi. E o muncă despre care aș putea spune că mi se potrivește.

Nu o consideraţi o muncă prea solitară?

Ba da, dar mie tocmai asta-mi place. Eu sînt un tip solitar în esență, chiar dacă, repet, sînt un om destul de vesel. Sînt un tip solitar și în singurătate nu mă plictisesc niciodată. Adesea mă plictisesc cînd sînt înconjurat de oameni. Pot să trăiesc singur foarte bine, nu simt nevoia de socializare, cel puțin pînă la un punct.

Ce autori traduceţi?

Am tradus multe cărți de Llosa pentru Humanitas. Acum traduc o altă carte de Julio Cortázar, pentru Editura ART, un roman care nu a mai fost tradus în limba română, 62: Model de asamblare, care e un fel de Șotron. Apoi voi traduce o antologie de poeme de Roberto Bolaño pentru Editura Univers. În general, am observat la cărțile din limba spaniolă că noi nu avem probleme, sînt foarte bine traduse. Nu știu să-ți spun o carte prost tradusă. Însă, din limba engleză, am întîlnit foarte multe cazuri. Eu nu stăpînesc foarte bine engleza, dar imediat îmi dădeam seama pentru că nu suna bine în română.

Conform legendei, aţi stat cinci ani în Spania și aţi învățat spaniola acolo.

Nu e o legendă, chiar nu știam nimic-nimic. Sigur, m-a ajutat lunga perioadă pe care am petrecut-o în Spania. Am învățat limba vie, care e cu totul altceva. Trăiești printre oameni, auzi cum vorbesc. Literatura trebuie să sune credibil, să reușești să transpui în limba română o carte din limba spaniolă și s-o faci să sune românește, să-l faci pe Márquez un autor român.

Aţi mai fost în Spania?

Da, am mai fost. Anul trecut am stat în Córdoba timp de o săptămînă, împreună cu regizorul Tudor Giurgiu, iar de curînd am fost din nou pentru o săptămînă în Córdoba și o săptămînă în Granada. Urmează să mă duc împreună cu Mircea Cărtărescu la Festivalul Cosmopoetica, tot în Córdoba. Nu aș putea spune neapărat că mi-e dor de Spania, ci de cîțiva oameni de-acolo, în special de Rafael Escobar, fostul meu șef, cu care am rămas prieten.

Înțeleg că ecranizarea romanului Apropierea se concretizează.

Da, se face. Tudor a mai fost în Spania anul ăsta, la Madrid și Sevilla, și a găsit niște producători pentru film. Actorul principal, cel care îl va juca pe Adrian, e Andrei Runcanu, care e la primul lui lungmetraj. Urmează casting-ul pentru personajele feminine și pentru restul personajelor masculine. Sper ca filmul să fie vorbit în spaniolă și să fie subtitrat în română, fiindcă așa e firesc. Elena Borrás García, traducătoarea romanului în spaniolă, tocmai a încheiat de tradus și scenariul.

Se plătesc bine drepturile pentru ecranizare?

În orice caz, mult mai bine decît toate drepturile la toate cărțile mele la un loc (rîde). Sigur, în cinematografie e vorba de cu totul și cu totul altă sumă. Nu se poate compara. 

a consemnat Andrei VORNICU

Foto: M. Chivu