...adică la suedezii de la Esbjorn Svensson Trio, poate cel mai în vogă grup de jazz al momentului. Şi care a concertat la Timişoara la începutul lunii. În ultimii doi-trei ani, am început şi noi, în spaţiul daco-roman, să le adulmecăm muzica. O mînă de compatrioţi, posedaţi de microbul scotocirii, îi cunosc de ceva mai multă vreme, dar discurile semnate EST au luat drumul transhumanţei româneşti destul de recent. Bătrînii ascultători mioritizaţi în samizdate şi prafuri clasice (minunate, altminteri) au strîmbat din nasurile fine la auzul muzicii suedezilor. "Asta nu-i jazz, măi, flacăii tatii, e uşcheală şi comerţ postmodern..." - au spus sfătos şi definitiv domniile lor. Cum ar veni, stimaţi telespectatori şi boieri dumneavoastră, sînt cîţiva cetăţeni, unii chiar simpatici, în pofida fundamentalismului, care ne spun de fiecare dată ce e teatru şi ce nu, ce e poezie şi ce nu, ce e literatură şi ce nu, ce e jazz şi ce nu. În general, ce e da şi ce e nu. Asta ca să nu ne mai obosim noi, să nu ne mai stropşim minţile fragede şi uşor de păcălit. Numai că discurile "suedejilor" ăstora, biete obiecte neînsufleţite şi deci neştiutoare de carte şi de bună-cuviinţă, au pătruns cu tupeu prin case, prin "scule" de ascultat, şi au pornit măcelul cultural. Adică ne-au zăpăcit, ne-au căpiat pe mulţi dintre noi şi ne-au făcut să strigăm năuciţi: "Mai vreeeeem!". M-am simţit şi eu nevoit să răspund cu un început teribilist, la reacţia fundamentalistă a unora. Deşi, slavă Domnului, cu sau fără entuziasmele sau respingerile noastre, povestea minunată a acestor trei tipi merge, liniştită, mai departe. Esbjorn Svensson şi Magnus Ostrom s-au cunoscut de mici, la şcoală. S-au apucat de explorat instrumentele muzicale, primul - pianul, celălalt - tobele, fără profesori, fără nici un soi de îndrumare. Totul era după ureche. Le-a plăcut ce ieşea, dar după cîţiva ani şi-au dat seama că trebuia şi un pic de studiu de specialitate. Mai tîrziu, l-au cunoscut pe Dan Berglund, un contrabasist de clasă, ascultător de... Black Sabbath. Esbjorn Svensson Trio s-a născut în 1993. Muzica lor e un amestec fascinant de jazz, pop, rock, funk, fără să fie ceea ce numim deseori "fusion", doar pentru că nu ştim cum să-i spunem altfel. E un soi de muzică a... diluţiilor, a fineţurilor necăutate explicit, a unui soi aparte de rafinament în care se simte instrucţia muzicală, dar care curge atît de firesc, de seducător, încît ai senzaţia că e, pur şi simplu, muzica pe care o aşteptai de multă vreme. Are în prim-plan magia greu de pus în cuvînt a improvizaţiei din inima jazz-ului, aroma inconfundabilă a swing-ului, dar gustul care rămîne conţine şi note incredibil de discrete din rock-ul progresiv, ba chiar şi din "lounge", sau din muzicile de club de ultimă oră. Iar amestecul ăsta nu e făcut ca o revoltă, nu e o muzică împotriva altor muzici, ci e de o naturaleţe tulburătoare. În subsolurile muzicii EST, fără să se ascundă ca cine ştie ce secret, stă la vedere inspiraţia venită dinspre Keith Jarrett, despre care Esbjorn Svensson spune că nu a avut ocazia să-l cunoască direct, dar că e reperul său de căpătîi. Însă dincolo de orice teorii, dincolo de obsesia oricărei analize, muzica trioului suedez e ca o fereastră care aduce în jazz lumină şi aer proaspăt. Contrastele pe care îşi construiesc muzica stau împreună atît de normal, încît prima reacţie nu e să identifici cît e Jarrett, cît e Pink Floyd, cît e Bach, ci să respiri profund minunea asta şi să te bucuri de ea. În seara de 3 decembrie au cîntat, în sfîrşit, în România, la Timişoara. Un amic, mai degrabă pescar decît ascultător de muzică, cu greu tîrît la concert, la ieşirea din sală a dat următorul verdict: "Legendară lucrare, băi! Mereu am zis că jazzu’ e o tîmpenie pentru ăia care-l fac. Dar dacă ăsta e jazz, atunci e fabulos".