În copilăria mea, la începutul anilor ’70, ţinutul Hunedoarei îşi mai păstra încă aerul patriarhal. La poalele Cetăţii Devei se mai afla vechiul burg ardelenesc, cu palatul renascentist Magna Curia, cu vechi case somptuoase străjuite de porţi înalte, cu biserici romano-catolice şi reformate, cu oameni civilizaţi... Blocurile comuniste nu înghiţiseră cartier după cartier, iar pădurile înconjurau încă, din toate părţile, dese şi greu de străbătut, oraşul cu istoriile lui complicate şi temerile pe măsură. Era o aventură să urci spre cetatea plină de şopîrle şi vipere cu corn, să ajungi, pe jos, pînă la Pădurea Bejan sau Dealul Paiului, nelocuite pe atunci. Dar o şi mai mare aventură era să străbaţi rezervaţia de zimbri de la Haţeg. În Ţara Uriaşilor, devenită apoi Geoparcul Dinozaurilor pitici, se aflau ultimii zimbri din ţară, pe care-i priveam sideraţi, de dincoace de garduri. Poate şi de asta, în amintirea mea copilărească, Sarmizegetusa se leagă inextricabil de tropotul zimbrilor înnoroiaţi cu coame ascuţite, de un miros straniu, vegetal-animal amestecat cu o groază plină de fascinaţie, căci gardul de sîrmă (de după care şi astăzi poţi vedea ultimii zimbri supravieţuitori) era o limită prea fragilă.

Am trăit, astfel, multă vreme cu impresia (oh, cît de falsă!) că Sarmizegetusa dintre Haţeg şi Poarta de Fier a Transilvaniei era vechea capitală regală a lui Decebal. Nu pentru că mi-ar fi spus cineva, ci pentru că vechiul oraş din munte era de neatins pentru grupurile pioniereşti plecate să descopere „istoria şi frumuseţile patriei“, în timp ce Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa, aflată nu departe de vechea capitală a dacilor şi botezată la fel pentru derută, era la şosea, pe drumul spre Caransebeş. Trebuie să fi ajuns acolo prima dată într-una dintre ocaziile festive – căci era un premiu să fii primit în rîndurile pionierilor în amfiteatrul roman de la Sarmizegetusa; atunci am aflat, cu stupoare, că Decebal nu pusese vreodată piciorul în colonia de la drum. Ne fugăream printre ziduri, avînd grijă la tenebroasele şanţuri, ne jucam, desigur, de-a dacii şi romanii (împărţiţi fizionomic, după forma lobului urechii) cînd unul dintre ghizii locului, exasperat de ignoranţa noastră, ne-a povestit cum stau lucrurile. Aşa am aflat că „adevărata Sarmizegetusa“, lîngă care a fost îngropată comoara lui Decebal, este departe, în munte şi puţini ajung la ea. „Falsa Sarmizegetusa“, în schimb, construită de Traian după înfrîngerea dacilor, era o colonie romană cu amfiteatre, gladiatori, terme şi temple închinate zeilor romani, „metropolă“ administrativă şi politică a Daciei Felix, dar ridicată mai ales pentru căderea în uitare – o dată pentru totdeauna – a Sarmizegetusei Regale. A fost o lecţie – dură – de istorie. (Iar la „adevărata cetate“ n-am ajuns decît tîrziu şi după mai multe încercări...)

Era, de altfel, o perioadă excesiv dacică, după o alta, din secolul răstrecut, excesiv romană. Eram ba „urmaşii Romei“, ba „daci în cuget şi-n simţiri“, după cum se rescria istoria. Întrebării îndreptăţite a lui Hasdeu – „Perit-au dacii?“ – pusă „umbraticilor doctores din Ardeal“, latinişti cu toţii, avea să-i răspundă, peste un secol, prin anii ’70, nu istoria sau arheologia, ci o curioasă ideologizare a subiectului. Originea exclusiv latină, susţinută din raţiuni politice, avea să fie înlocuită cu autohtonismul naţional dacic. Cam tot pe-atunci, în centrul Devei a apărut statuia ecvestră a regelui erou Decebal, în jurul căreia se încingeau periodic horele „Cîntării României“ şi recitau pionieri pătrunşi de nobila origine dacică, în timp ce statuia lui pedestră (cu un basorelief reprezentînd România Mare pe soclu, înlocuit în 1944) rămăsese exilată în parcul demnitarului comunist Petru Groza, printre copaci înalţi. Întreaga istorie a României era ideologizată, dar în cea antică, suficient de îndepărtată de prezentul „epocii de aur“, se puteau căuta cu succes rădăcinile eroismului proletar al vremurilor mai noi. Aşa a fost stabilită (la Plenara CC al PCR din 1975) chiar data întemeierii „primului stat dac centralizat şi independent condus de Burebista“. În 1980, după intense pregătiri, rescrieri şi chiar înfiinţarea unui Institut de Tracologie, s-au sărbătorit cei 2050 de ani de la crearea „Daciei unitare şi indivizibile“, pe care Ceauşescu o moştenea în linie directă de la Burebista. Şi cam tot pe-atunci au început pelerinajele tematice la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Atunci am auzit vorbindu-se despre cetăţile din munte pe tonul patetic şi eroic pe care-l căpătaseră în şcoala românească materiile umaniste, mai susceptibile de ideologizare. În paralel însă se auzeau (şi se pot auzi şi azi, sub forma diferitelor legende urbane) poveşti îngrozitoare cu comori şi blesteme de moarte, cu kosoni de aur scoşi din ţară prin graniţa vestică în copii mici despicaţi şi folosiţi pe post de valize, cu familii întregi intrate în pămînt pentru că au găsit aur şi nu l-au predat. Sub semnul acestui amestec indistinct de utopie, ideologie şi film de groază, cetăţile din munte au căpătat pentru mine un nimb de taină pe care nici lecturile, nici străbaterea locurilor la picior şi nici ironizarea poveştilor horror cu ton eroic nu l-au putut risipi.