N-aveam de gînd să întind pe trei episoade povestea cu utilitatea-utilizarea-inutilitatea literaturii. N-aveam de gînd, în fond, decît să descriu felul în care un fenomen (cultural? social?) mai amplu ne poate afecta viaţa privată. Nu trăim singuri, nu ne putem izola nicicum, iar lucrurile de care ne temem cel mai tare încep să se insinueze chiar cînd credeam că am scăpat de ele. Uneori, temerile astea apar chiar în tatonările – fireşti – ale celor mai apropiate persoane din viaţa noastră. De fapt, încercam să scriu despre dezarmarea mea şi despre neputinţa de a transmite lucrul cel mai simplu din lume: acela că lectura e bună, e bună în sine şi bună la ceva, bună în faţa răului frisonant din jur. Cînd fiică-mea are, de pildă, nevoie de un sfat practic urgent (amoros, de cele mai multe ori), nu-i recit din Stendhal, nici din Flaubert – deşi, recunosc, primul impuls e ăsta, s-o îndemn să ia o carte din bibliotecă şi s-o citească (măcar pentru că, pînă să hotărască ceva, mai trece timpul). Iar cînd sfatul meu (pe care, desigur, nu îl urmează) i se pare „din cu totul alt film“, pot fi sigură că măcar cîteva săptămîni nu vom avea vorbitor. Asta e, îmi repet, nici măcar adolescenţa nu e eternă.

Ce mă nemulţumeşte însă în ultima vreme e cu totul altceva: faptul că mă trezesc din ce în ce mai des încercînd să justific utilitatea-utilizarea literaturii, cînd ştiu prea bine, din experienţă, în ce fel simpla enunţare (supoziţie, interogaţie retorică) a chestiunii se răzbună. Am crezut, de cînd mă ştiu (am martorii mei) că literatura e complet inutilă „în lumea reală“. Că orice utilitarism în zona asta (y compris scrisul la gazetă, pe bani), flatarea publicului cititor, adaptarea la aşteptările sale (infinite), „colaborarea“ cu cititorul avizat îţi modifică scrisul, te dedublează un timp şi apoi te scufundă în altceva. „Şi emoţia?“ am fost întrebată. Şi empatia? Şi gratuitatea? Şi cultivarea valorilor spiritului? Ce se întîmplă cu toate aceste „utilizări“ superioare? N-am fost eu cea care am redeschis acest capitol al utilităţii abisal-literare. Cititorii dilematici (care, ştim cu toţii, au făcut Dilema veche ceea ce e azi în aceeaşi măsură ca editorialiştii şi redactorii ei) ne-au amintit recent (pe Facebook) că cititul e bun, că a citi e bine, şi frumos, şi adevărat, trimiţîndu-ne la unul dintre recentele eseuri de sîmbătă din Wall Street Journal: „Who ruined the humanities?“ de Lee Siegel. Le mulţumesc celor doi dilematici (Iustin Manciu şi Corina Dorobanţu) şi-mi permit să reiau concluzia criticului american, care mă scuteşte de fandări inutile: „The literary classics are a haven for that part of us that broods over mortal bewilderments, over suffering and death and fleeting happiness. They are a refuge for our secret self that wishes to contemplate the precious singularity of our physical world, that seeks out the expression of feelings too prismatic for rational articulation. They are places of quiet, useless stillness in a world that despises any activity that is not profitable or productive. Literary art’s sudden, startling truth and beauty make us feel, in the most solitary part of us, that we are not alone, and that there are meanings that cannot be bought, sold or traded, that do not decay and die. This socially and economically worthless experience is called transcendence, and you cannot assign a paper, or a grade, or an academic rank, on that. Literature is too sacred to be taught. It needs only to be read.“

Se poate, aşadar, la alte niveluri, trăi foarte bine fără literatură, uneori chiar şi practicînd-o, dar asta e cu totul altă poveste. Se poate trece prin toate nivelurile şcolii actuale, de la clasele primare la postdoctorat, mimînd minime competenţe, învăţînd pe de rost formule, comentarii scurte, citate livrate pentru uz instant. Se pot scrie, lansa, recenza cărţi fără a avea habar ce e literatura, dar cunoscînd al dracului de bine ce se poate face cu ea şi „cu ce se mănîncă“. S-a tot trăit cultivînd competiţia, ierarhia, acumularea de informaţie – lucruri fireşti în orice istorie literară, însă absurde în literatura adevărată (Siegel o spune la fel de apăsat ca profesorul său, Frank Kermode).

Cu ce rimează însă gratuitatea, inutilitatea, evanescenţa literaturii, aşa cum pare să o înţeleagă nu doar Lee Siegel, ci şi acea „critică a conştiinţei“ pe care doar cititorii şi scriitorii grăbiţi o pun în aceeaşi oală cu critica represivă? Rimează cu o rară (însă universal răspîndită) calitate omenească, o competenţă cultivată care e, în acelaşi timp, vedere, meditaţie şi înţelegere. „Literatura nu îţi cere alte abilităţi în afară de aceea de a fi om“ – spune Lee Siegel. Problema e însă ce înţelege fiecare prin asta şi ce ne hotărîm să facem apoi cu ce am înţeles. Unii vor să fie scriitori, critici sau profesori de literatură. Alţii nu vor nimic, şi poate nu întîmplător, cei din urmă sînt, în împărăţia literaturii, cei dintîi.