Ajuns în Franța, la începutul lui ’74, l-am putut întîlni, grație unui prieten, pe Roland Barthes, care m-a primit în biroul său de la École des Hautes Études cu o curtoazie organică, firească, binevoitoare. O frază pe care mi-a spus-o atunci m-a însoțit ca un îndreptar de viață: „Manque de temps, ­signe de médiocrité“ – „Lipsă de timp, semn de mediocritate“. Alertă contra agitației pariziene, contra dispersării cotidiene ce perturbă concentrarea și cultivă iluzii înșelătoare. Deviză ce deseori mi-a ghidat pașii… Cînd timpul îți lipsește cronic, aceasta e simptomul unei flagrante lipse de focus. Agitația atestă neputința unei alegeri și, în plan cultural, conduce la „mediocritatea“ contra căreia mă prevenea precaut Barthes acum aproape o jumătate de secol. De atunci, însă, viteza, cu tot ceea ce produce ca diseminare a unei vocații, s-a multiplicat și s-a impus ca regulă aproape unanim adoptată. Lumea întreagă resimte panica „lipsei de timp“.

La Barthes m-am gîndit de cîte ori l-am văzut pe Grotowski stînd tăcut, ore în șir, imobil, în sălile de exercițiu de la Wroclaw sau Pontedera. El nu cerea nici o accelerare, el aștepta ca, fără precipitare, actorii să-și găsească lent răspunsul propriu la sarcina ce le fusese propusă. Postura sa amintea de cea a maeștrilor japonezi, care știu că perfecțiunea cercului caligrafiat nu se poate obține decît precedată de o prelungită pregătire mintală. Odată încheiată, mîna conturează circumferința perfectă. Sau ca într-o veche parabolă orientală, unde pictorul ajunge să capteze grafic esența unei nuci de cocos doar după ce, în prealabil, o desenase de zeci de ori pe pereții chiliei sale. Impregnarea, condiție indispensabilă pentru artistul neeconom nici cu timpul acordat pregătirii, nici cu examinarea modelului insistent observat. Asemeni lui Brâncuși, care se pregătea pentru ansamblul de la Tîrgu Jiu privind îndelung apa și mîncînd mere în tăcere. Sau asemenea lui Cézanne, care stătea neclintit ore întregi în fața muntelui Sainte Victoire, devenit o imagine emblematică a picturii sale. Fiecare, înainte de a produce, se înscrie în ceea ce putem numi o „combustie lentă“, grație impregnării ce asigură o maturizare progresivă. Eu însumi am cunoscut experiența „impregnării “, selectînd din colecția tatălui meu un tablou de Pallady pe care seară de seară l-am privit constant și am scris poate cel mai just text despre partenera care m-a însoțit ceasuri întregi, despre o doamnă melancolică a cărei mînă se destinde aristocratic și totodată capotul i se deschide neglijent. O doamnă „vegetală“, aparent asexuată sau, poate, erotic epuizată, plasată în fața unei ­mici balustrade din Place Dauphine. Pentru că ea mi a impregnat privirea, i-am putut sesiza sau, mai exact, imagina secretul. Și la Ermitaj, la St. Petersburg, în timp ce noi, eu și Felix Alexa, degustam precipitat capodoperele, un prieten, ­Wajdi ­Mouwawad, dramaturg important, a stat nemișcat o zi întreagă privind tabloul lui Rembrandt Întoarcerea fiului risipitor, experiență care l-a determinat să scrie și apoi să reprezinte Seuls, spectacol despre regăsirea tatălui. „Impregnarea“ – condiție prealabilă a unei împliniri eliberate de temerea „lipsei de timp“.

În teatru, regia, această practică necunoscută înaintea sfîrșitului de secol XIX, a formulat o primă exigență inițială: timpul. Timp prelungit de repetiții, timp necotidian, ci dimpotrivă, dilatat și extins, diferit de ritmul producțiilor, determinat de exigențe economice și imperative de difuzare. Toți marii regizori emblematici au solicitat „luxul timpului“. Al impregnării. Reușitele exemplare sînt și consecința acestei devoțiuni ce implică durata pregătirii și, totodată, pe cea a exploatării. Grotowski, Mnouchkine, Barba, Esrig, Brook, toți și-au făcut din „timp“ principalul aliat. Azi, dimpotrivă, ca o consecință a unei contaminări de „spiritul epocii“, regizorii abandonează exigența originară și procedează la o succesiune rapidă de proiecte. Ei trădează ceea ce au cerut inițial și, pe atunci, era greu de obținut. Impregnarea le-a devenit acum străină.

Lentoarea nu poate fi însă o garanție a reușitei. Într-o biografie a lui Brecht, programatic „demistificatoare“, autorul avansează o observație absurdă: „Vă închipuiți, spune el, că Brecht a scris celebrul poem «Eu vin din Pădurea Neagră» pe durata călătoriei cu trenul de la München la Berlin?“. Argument derizoriu. Rapiditatea nu e automat un semn de mediocritate, căci poate fi determinată de o pulsiune efervescentă ca aceea a lui Stendhal, care a scris Mănăstirea din Parma în 18 zile, sau a lui Picasso, care a terminat Guernica în doar trei săptămîni. Ritmul e o condiție proprie creației personale și nicidecum un criteriu de calitate prealabil determinat. Cineva mi-a spus odată, sarcastic: „Tu scrii repede“, iar eu i-am răspuns: „Faptul de a fi lent nu exclude prostia“.

Există o „impregnare“ academică, proprie celor ce se specializează într-un singur autor și îi explorează o viață întreagă secretele. Proprietari autodeclarați ai unei opere, ei se închid în acest teritoriu restrîns, dar sigur. Impregnare sistematică. Fidelitatea impregnării extreme motivează o viață, o carieră, în timp ce dispersia permite revelația unui univers, dar nu și accesul la profunzimea lui.

Există un optimism implicit al „impregnării“ – acela al devoțiunii pe termen lung. Artiștii care practică „impregnarea“ nu se îndoiesc de ei înșiși, ei se consacră operei, întrevăzută și împlinită cu prețul duratei nelimitate. Problema constă în validitatea evaluării de sine: opera e autentic esențială sau e doar perspectiva unei iluzii personale? Despre acest eșec vorbește Balzac în celebra sa nuvelă Capodopera necunoscută: un artist care se dăruiește unui tablou mereu neterminat și ratat. „Impregnarea“ e motivată printr-o atitudine „esențialistă“ adoptată de un creator. „Rapiditatea“, dimpotrivă, revelează o neîncredere în opera „exemplară“ căci, astfel, artistul se reclamă de la „relativitatea“ fiecărei realizări, convins că nu opera unică, ci succesiunea „accelerată“ a operelor îi asigură împlinirea în timp. Impregnare sau accelerare? – întrebare hamletiană. Răspunsul nu poate fi decît personal, rezultat al cunoașterii de sine, al acceptării tale. El, și nicidecum lentoarea sau precipitarea programatic cultivate, garantează reușita. Rapiditatea exprimă în mod secret scepticismul unui pictor sau scriitor, impregnarea, dimpotrivă, încrederea în sine. Antinomie între explorarea unei peșteri secrete și cea a unui cer înstelat.

Peter Brook l-a întrebat odată pe un prieten, care mi-a transmis remarca lui: „De ce Georges se dispersează și nu se dăruiește unui singur proiect?“. „Pentru că nu l-am găsit“ și, de aceea, am rămas străin „impregnării“, a cărei nostalgie o am, fără însă a o respecta. O stare de siguranță, dar și o lașitate. Ce am pierdut în „calitate“, dragă lui Brook, am cîștigat, poate, în „diversitate“. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).

Foto: fragment din Guernica