După aproape doi ani în care mi-a fost greu să ies din trip-ul ultimei piese pe care am scris-o (www.capetineinsuti.ro), am învăţat în sfîrşit să mă iubesc şi eu pe mine, cu toate că mă înmoi şi încep să preţuiesc lucrurile frumoase şi liniştite, şi devin şi scriu aşa:
„[…] facem cut şi ajungem la monumentul eroilor, super ţeapa pe care m-am pişat cu Radu în semn de protest în vremurile noastre revoluţionare. Mă uit la ea şi nu-mi spune nimic. Aş vrea să mă enerveze, aş vrea să mă scoată din minţi, aş vrea să găsesc un motiv de revoltă în urîţenia asta sinistră care-şi bate joc de eroi, de oraş, de banii noştri. Banii noştri sînt sus pe dulap, acum trebuie să-i împărţim.
 
Trebuie să scriu pe ţeapă un slogan cu adevărat tare, ceva care să mişte oamenii, să-i trezească, să-i atingă cumva, să ardă metalul ca acidul, ceva care să meargă cu impactul vizual al sosului chimic, să-l fac pe Radu mîndru de mine, sînt beat după două pahare de vin şi nu-l mai am decît pe el. Dar nu-mi vine nimic. Radu e prietenul meu, singurul, am făcut mii de revoluţii împreună, ne-am îmbătat, am urlat, am spus atîtea lucruri, ceva trebuie să fi rămas. Dar nu-mi vine nimic şi nu ştiu ce caut aici la 3 noaptea. Mi se face ruşine, sînt pe punctul să cedez nervos, e normal, o reacţie fizică de la foame, trag o gură de ketchup, e iute ca naiba, îmi arde stomacul, îmi arde cerul gurii, îmi dau lacrimile de iuţeală, mă ridic şi nu-mi mai pot opri lacrimile, pierd săruri importante, fierbinţeala din gură se întinde în tot corpul, mă apropii de ţeapă, îmi pun palmele pe ea, e rece, îmi lipesc obrazul fierbinte de ea, o iau în braţe, e sinistră, plîng ca boul. Îmi răcoresc buzele arse acolo unde m-am pişat în vremurile bune.“

(fragment dintr-un roman în lucru)

Maria Manolescu
este scriitoare. Cel mai recent roman este Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift, Editura Cartea Românească, 2010. Mai multe la www.mariamanolescu.ro.