După superruta Oravița – Anina și înapoi, nu mai contează mare lucru. Pot să merg liniștit spre București sau pot să mă întorc pe o rută ocolitoare, ceea ce și fac. Reșița – Craiova – Piatra Olt – Pitești – București. Pînă la Piatra Olt merg noaptea, e foarte cald și dorm pe apucate. Ajung pe la 6 în gara asta de care deja m-am atașat și am de așteptat vreo două ore. E cel mai frig din tot ce-am prins pînă acum, -27 de grade, dar uau, ce-mi place gara! Dau o tură prin jur, totul e nins, totul e alb, înghețat. Intru într-unul dintre barurile din spatele gării. Nu e mai cald decît în sala de așteptare, dar măcar nu e curent, pentru că aici ușa nu stă deschisă. Cu 1 leu 30 îmi iau un vin fiert de care îmi propun să trag cît pot. E foarte rău, e dulce și prost, iar eu sînt nemîncat de mult. Mă ia cu transpirații și vertij, dar fac față. Mă duc să mai aștept și în gară, dar e atît de curent încît ies pe peron. Se anunță trenu-n difuzoare, merg la linia 3, mai aud anunțul o dată, aștept. Trec două minute peste ora la care trebuia să ajungă, nu se vede nimic, nimeni n‑a zis ceva de întîrziere. Mă uit atent în direcția Caracal, nimic; oricum nu se vede mai departe de 30 de metri. Îmi trece un gînd: dacă nu mai vine trenul? Dacă nu mai vine niciodată și trebuie să îl aștept ca pe Godot? După 20 de secunde de la gîndul ăsta, văd vag lumina farurilor. Am supraviețuit.

Trenul e o Săgeată Albastră, e cald, e luminos, iar ce se vede pe fereastră e poezie de clasa a VI-a. Pînă-n București nu reușesc să-mi scot frigul din oase și mă gîndesc doar la cum o să fac cea mai fierbinte baie în cele două ore pe care le am pînă la următorul tren. Merg pe jos (evident că stau aproape de gară). Întrucît am uitat să îl plătesc, nu am curent. Acasă e mai frig ca-n gară, deci mă întorc acolo și aștept. De la zăpezile din ultima vreme, trenul spre Brăila pleacă cu juma’ de oră întîrziere. E frig și în tren, așa că dorm, iar după ce fotografiez repetiția de la teatrul din Brăila rămîn cu actorii pînă spre dimineață, cînd mă sui într-un tren de Galați. Cînd văd gara Barboși, cobor fără să mă gîndesc. Am noroc că în 17 minute vine un tren spre Mărășești. Gîndindu-mă la Geo Bogza, documentez vizita mea în Barboși. Merg cu navetiștii lîngă mine, cînd, auzind din gura unuia „Buciumeni“, îmi dau seama că sînt atît de aproape de bunică-mea încît trebuie să‑i fac o vizită.

Mă dau jos la Tecuci și iau un microbuz care mă lasă în mijlocul satului, la monument. Mă pregătesc pentru vreo 20 de minute de mers pe jos, dar de fapt ajung mult mai repede, pentru că am pasul mai mare decît la 12 ani, cînd făceam drumul ăsta. Merg teleghidat. Satul nu e vreun labirint, dar mi se pare interesant cum știu drumul cu ochii închiși. Bunica nu mă recunoaște din prima. Sînt înfofolit și am ceva ca o barbă, ceva nou. Merg în spatele grădinii, de unde se vede Valea Siretului, iar vizavi e Mărășeștiul, pe unde la un moment dat trece un tren – îl aud, nu îl văd, dar știu că e acolo. 

Îmi continui drumul. De dimineață plecasem cu gîndul să ajung la Botoșani, unde și ajung seara tîrziu. Îmi vizitez doi dintre cei mai dragi prieteni, Lenuș și Gelu. Mă trezesc la 4,30 să mă duc să văd gara din Suceava renovată. Le‑a ieșit. Mă mir, aplaud și mă întorc la Botoșani. Mă duc cu microbuzul pînă la Dorohoi, că tren nu mai circulă, iar de acolo iau un Regiotrans spre Iași. Linia e una foarte mișto, aproape toate gările sînt din cărămidă roșie, fix din revoluția industrială. E încă lumină, dar luna a apărut de mult și o văd pe tot drumul pe fereastră ca și cum mi-ar sta mie în mijlocul frunții. 

Din Iași iau un tren pînă la Roman, unde, cînd cobor, îmi apare în minte ideea de păcănele. Intru în barul de lîngă gară, două aparate, unul ocupat, celălalt nu merge. Mă gîndesc că nu mai e mult din călătorie și s-ar putea să ratez experiența jocurilor de noroc în gară. 

Dorm iarăși aproape tot drumul pînă la București, unde ies cu prieteni. Mă pocnește un miniînceput de atac de panică atunci cînd îmi dau seama că nu mai sînt multe zile pînă o să mă dau jos de tot din tren și-o să intru din nou în ritmul cu deadline-uri și cu ore fixe. În tren, timpul se dilată. Ziua e mult mai lungă cînd înainte de răsărit ești la Craiova, iar primul somn ți-l faci prin Moldova, după vreo patru trenuri și 18 ore. Am două job-uri în București, dimineața. După al doilea, portrete la un templu budist lîngă Dragonul Roșu, merg la gară și iau un tren spre Pitești. Trebuie să mai ajung o dată la Vîlcea, tot pentru un spectacol de teatru. Timpii sînt strînși și rămîn relaxat ca în toată călătoria, chiar și cînd trenul nu mai pleacă din Titu pentru că nu merg frînele. Nașa vorbește cu niște șefi la telefon și zice că sună din nou cînd pleacă, închide și adaugă „dacă mai plecăm“. Zîmbesc, îmi zîmbește şi ea. 40 de minute mai tîrziu, tot în Titu, am nevoie de un plan B. Am noroc cu niște prieteni actori de la Vîlcea care s-au pornit cu mașina din București și mă ridică și pe mine o oră jumate mai tîrziu, din Pitești. La Vîlcea văd un spectacol bun de tot – Respiră, în regia lui Adrian Roman –, care cred că o să-mi rămînă în top tot anul, după care mă pornesc spre Sibiu să fotografiez altă premieră; cum ajung devreme de tot în oraș, dau un ocol pînă la Mediaș, gara care vizual mă fascinează cel mai tare. Faianță verde-albăstruie de sus pînă jos, pe două etaje. Două ore fotografiez încontinuu cum urcă oamenii scările prin dreptul zidului meu preferat.

Sînt deja zile întregi de cînd drumurile nu mai au mult farmec, le-am cam bătut, poate am obosit puțin. Trag linii verticale, orizontale, diagonale pe harta CFR-ului, ca și cum aș tăia mămăliga cu ață. De la Sibiu merg spre Brașov cu personalul pe care l-am luat pînă acum doar dimineața și în care mereu mă întîlnesc cu pescari care se duc la baltă și cu adolescenți care merg la liceu la Făgăraș. Tot pe ei îi întîlnesc și acum, dar de data asta se întorc. Mă împrietenesc cu liceenii. O fată mă întreabă de unde sînt, îi zic că din București, îmi spune că se vede, se fîstîcește și colegii rîd de ea. O întreb cum de se vede, îmi zice că sînt elegant. Sacoul, probabil, pe care l-am luat că am fotografiat premiere pe la teatre. Un băiat îmi zice că m-a mai văzut și acum vreo lună. Perspicace, așa-i. De la Brașov mă bucur de un ocol pînă la Zărnești și înapoi, dar e un drum scurt și, în afară de cel mai bine îmbrăcat puști din toate trenurile, nu fotografiez nimic.

Adi Bulboacă și-a petrecut luna ianua­rie pe șine, ca preambul al unui proiect mai elaborat și consecință a pasiunii pentru mersul cu trenul. Acesta este un scurt fragment din jurnalul său de călătorie publicat pe sub25.ro.

Foto: Adi Bulboacă