Cerceii Chrystei Bell sînt două triunghiuri hiperalungite din material moale, subțire și purpuriu, care curg fiecare pe lîngă două lănțișoare de argint. Artista gesticulează și se mișcă mult cînd vorbește, așa că cerceii capătă o viață a lor și îi urmărești cum alunecă pe lîngă fața ei mică încadrată de un breton scurt și drept. Are părul prins în coadă, e îmbrăcată într-o bluză sport cu forme geometrice în aceleași tonuri precum cerceii și soarbe dintr-un espresso. Interviul are loc într-un separeu, deasupra clubului Control, cu o zi înainte de concertul pe care-l va susține aici în promovarea noului ei album, Feels like Love.
Chrysta Bell răspunde generos la întrebări despre muzică, rolul ei din Twin Peaks, relația cu David Lynch și creativitate în general. Vorbește mult, repede și își subliniază des argumentele cu gesturi ale mîinilor, pe cît de grațioase, pe-atît de ferme. De mai multe ori, îmi trece prin minte: „Știa Lynch ce știa”, pentru că-mi dau seama cum mă fură carisma ei. Dar adevărul e că, deși presa și promoterii din toată lumea au etichetat-o drept „muza” lui Lynch, Chrysta Bell este întîi de toate un muzician, cu propria ei creativitate, nu  o inspirație pasivă pentru un personaj oricum original ca Lynch. 

Mi-a plăcut mult piesa „Blue Rose” de pe albumul nou. Bănuiesc că nu e doar o coincidență cu nume, „Blue Rose” este și numele diviziei din care face parte personajul tău, Tammy, din Twin Peaks. De-acolo a plecat?

Piesa are totul de-a face cu „Twin Peaks” și, în același timp, n-are nimic de-a face cu „Twin Peaks”. Înainte să primesc scenariul, eram complet în beznă cu privire la personajul meu, nu știam nimic despre ea.

Da, asta sună a David Lynch.

Exact. Să păstreze totul un mister, pe cît de mult posibil... La naiba, iubesc asta la el. Nimeni nu știe să facă asta la fel de bine. Cînd am primit scenariul și am citit că personajul meu urma să facă parte din divizia „Blue Rose”, nu aveam voie să spun nimănui lucrurile astea. Nu știam ce să fac cu toate emoțiile pe care le simțeam, cu tot entuziasmul meu că făceam parte din acest proiect. Și cum altfel poate un muzician să facă față unei energii așa intense? Scrie muzică. Am scris versurile, apoi m-am gîndit că poate e un teritoriu sacru pe care nu ar trebui să intru. I-am cîntat piesa pe platou lui David. Țin minte că l-am întrebat: „Te supără în vreun fel că folosesc conceptul tău, blue rose?” Și el a început să rîdă: „Nu, Chrysta Bell, sigur că nu.” Nu era neapărat o binecuvîntare, dar clar nu-l deranja, așa că am făcut piesa. Și înțeleg că există anumite preconcepții, pentru că deja asocierea mea cu David Lynch era foarte strînsă, dar am zis: fuck it.

 

„Lynch este facilitatorul unor alinieri care par să vină de nicăieri”

Au fost aceleași reacții negative de la o parte din public ca atunci cînd ai făcut cover-ul „Falling”.

Exact. Dar pînă la urmă, dacă sînt oameni care chiar au iubit piesa, și sînt, atunci pentru ei este melodia. Iar oamenii care spun că ar trebui să-mi găsesc și eu propriile idei… îi înțeleg și pe ei. Dar eu știu că piesa a izvorît din acest loc de catharsis, din ceea ce simțeam. Piesa nu are, de fapt, legătură cu Twin Peaks, în sensul că versurile vin din cu totul alt loc. Am scris cîntecul pînă să văd serialul. Doar că apoi am văzut această scenă în care capul maiorului Briggs plutește în spațiu și spune: „blue rose”. Ei, și este acest vers în piesa mea: „Floating through space in time”, „like music in my mind”. Iar cînd am văzut scena, mi-a dat fiori din cap pînă în picioare. Aceste alinieri care par să vină de nicăieri îmi spun că „așa trebuia să fie”. Piesa a venit din cel mai pur loc din ființa mea. Am fost norocoasă să am experiența de a face parte din arta lui David și de a putea să fac propria artă ca rezultat a ceea ce mișcase în mine arta lui și datorită faptului că nu puteam povesti nimănui ce se întîmpla. Simt că David este un soi de facilitator pentru aceste lucruri. Pentru că el este mereu atît de conectat la „celălalt”, este un om care pune mare preț pe intuiție și are o interacțiune foarte sofisticată cu intuiția lui. Și eu sînt un exemplu perfect. Cine ar fi pus un actor de care nu auzise nimeni într-un rol așa important?

Dar te cunoștea bine.

Sigur. Dar orice studio i-ar fi spus: Jennifer Lawrence ar trebui să joace rolul ăsta. Însă el a zis că e rolul meu, fiindcă asta îi spunea intuiția. Și a fost minunat că a făcut asta. Iar dinamica dintre Gordon Cole și Tammy seamănă foarte mult cu dinamica dintre noi doi: relația dintre mentor și protejat, dar și umorul, stilul de conversație dintre ei.

Tu și David Lynch lucrați deja împreună de mulți ani cînd ați început să filmați Twin Peaks. A fost însă diferită colaborarea actor – regizor față de cum lucrați în proiectele muzicale?

Absolut. Și a fost foarte fain să-l văd în elementul lui, ca regizor. Cînd făceam muzică, era totul mai relaxat, mai personal, unu la unu, ne adunam, beam multă cafea, vorbeam enorm, despre inspirație și viziune, și era multă spontaneitate. Ne petreceam toată ziua împreună în studio și era minunat. Însă pe platou el aparține tuturor. Și are grijă de toată lumea. Iar viziunea lui are mult mai multe dimensiuni. Și în studio, și pe platou, cumva împarte un soi de lumină celor din jur, cu grație, și compasiune, și umor. Îi face pe oameni să rîdă și îi face pe oameni să se simtă speciali. Cînd doar făceam muzică, eu probabil aveam impresia că face asta doar pentru mine (rîde), dar, de fapt, face asta pentru toată lumea. Te face să te simți apreciat și asta într-un mod foarte onest, pentru că chiar îi apreciază pe oamenii cu care lucrează. Pe de altă parte, în muzică era un proces bazat pe colaborare și mult mai liber, pe platou, toate replicile mele erau memorate….

E filmul lui.

Da, e filmul lui și eu îmi joc rolul. Nu înseamnă că să fiu Tammy nu mă lăsa să fiu creativă, dar totul s-a întîmplat extrem de rapid, cu replici deja scrise. Știam unde trebuie să stau, cum să mă mișc… David e regizorul, dar și joacă alături de mine în fiecare scenă. Și apoi se termină și te întrebi: gata, am filmat Twin Peaks? OK. Muzica e un proces diferit, cu un flux mai organic, nu e totul la fel de planificat, curge altfel.

„David Lynch nu are nevoie de o muză”

Din felul în care vorbești despre Lynch, pare că, la rîndul lui, este „muza” ta.

Da, chiar mai mult de-atît...

Dar, de regulă, titlurile din presă vorbesc de „Chrysta Bell, muza lui David Lynch”.

Știu, și e așa de amuzant. El este unul dintre cei mai creativi oameni care au existat pe pămînt. Nu are nevoie de o muză! Este o idee așa romantică. Dar, de fapt, are așa de multe muze. Dacă ne gîndim la toți oamenii care aprind scînteia creativității în David, atunci el are o grămadă de muze. Dar, de fapt, David este o entitate remarcabil de creativă inerent. Și cred că mai degrabă el este un soi de „muză” pentru numeroși oameni. O muză și un far, de fapt. Un far de creativitate. Stai lîngă el și începi s-o simți pe propria piele.

Te-a enervat vreodată eticheta asta de „muză”?

Ar putea cineva să fie cu adevărat enervat de faptul că este numit muza lui David Lynch? E așa romantic și exagerat și cinematic încît n-aș putea să mă enervez. Dar, de regulă, oamenii care se uită mai profund la relația noastră, înțeleg că, de fapt, totul a pornit cînd un jurnalist a folosit asta într-un titlu.

Și așa a rămas.

Da, pentru că sună bine și sugerează aceste noțiuni romantice. Și de aceea nu m-am supărat nici pentru o milisecundă să mi se spună că sînt „muza” lui. Dar mă bucur cînd oamenii merg cu un pas mai departe și sînt interesați de colaborarea noastră artistică. Pentru că nu e ca și cum stau acolo și nu fac nimic, în vreme ce David scrie cu foc poezie lîngă mine. Dar dacă oamenii vor să creadă asta… Adevărul e că atunci cînd lucrăm împreună, sîntem colaboratori.

„Meditația transcendentală este arma mea secretă”

Ce faci dacă ești blocată din punct de vedere creativ?

Înainte, obișnuiam să fumez o țigară. Acum nu mai fac asta, acum apelez la meditație. Cred că nu mi-a păsat niciodată de țigări doar de dragul de-a fuma. Simțeam nevoia ca țigara să adauge ceva unei scene, să fie relevantă cumva. Înainte, da, mă mai ajutau. Dar nu se mai întîmplă. Acum fac meditație transcendentală și este așa de ușor. Sigur, trebuie să-ți liniștești mintea și asta cîteodată poate să dureze mai mult, dar odată ce reușești să pătrunzi „în acea stare”, e ca și cum ai scăpa de tot molozul.

De tot zgomotul?

Exact! Și cînd reușești să faci asta, chiar te miri de cît mult zgomot tolerasei de fapt, fără să fii conștient. Pînă nu te oprești, nu te realizezi. Bine, eu nu am aceeași disciplină ca David, nu fac asta de două ori pe zi cum face el. Cred că mai degrabă eu folosesc meditația ca pe o armă secretă, apelez la ea doar cînd am probleme să funcționez cum trebuie, să scriu versurile pentru o piesă, de pildă, să mă concentrez pe ceva. Și atunci scot artileria grea. Nu știu de ce nu fac mereu asta, chiar dacă știu cît de bine îmi face. Poate că e vorba de cît de mult mă prețuiesc? Mă prețuiesc suficient încît să-mi fac zilnic acest cadou al meditației? Uneori mă prețuiesc, dar uneori zic: „Fuck it, Chrysta Bell, o să suferi.” Deși mă simt mult mai bine de fiecare dată cînd fac meditație, mi se limpezește mintea, lumea pare mai proaspătă. Și chiar o recomand oamenilor.

„Dacă nu aș fi muzician, aș face terapie prin gîdilat”

Ce ai face, dacă nu ai fi muzician?

Aș fi un soi de terapeut. Îmi place ideea de a-i face pe oameni să se simtă bine. Dacă aș mai avea încă o viață, aș dezvolta un soi de afacere, în care oamenii vin, se așază și eu pur și simplu le gîdil fața și scalpul. Este așa o senzație plăcută pentru amîndoi. Am făcut asta pentru toți apropiații mei, și mereu au răspuns bine. Și eu asociez senzația de a fi gîdilată cu ceva foarte plăcut și cred că aș deschide un loc în care oamenii ar fi gîdilați (din nou, rîde în hohote). Da, știu, nu sună prea bine, dar…

Ai fi un „gîdilator” profesionist.

Exact. Aș vrea să-i fac pe oameni să se simtă bine și să se relaxeze. Și făcînd asta pentru oamenii dragi, am avut aceeași stare de împlinire ca atunci cînd fac muzică. E unul dintre acele lucruri care îi face pe oameni să se simtă mai bine imediat. OK, acum respirăm adînc de trei ori și apoi o să te gîdil (rîde zgomotos din nou).

Nu m-așteptam la asta.

Da, da, surpriză! Asta aș face.

„Trebuia să fac muzică, eu n-am avut niciodată un plan B”

Dar crezi în ideea că ai fost făcută să fii muzician, în ideea de destin?

Da, cu siguranță. Niciodată n-am avut un plan B, o alternativă, mereu a fost despre muzică. Mama mea e cîntăreață, tatăl meu vitreg și mama aveau un studio de înregistrări, niciodată n-am vrut altceva. Poate că o secundă am vrut să fiu actriță, după ce-am obținut un rol micuț într-un film, aveam 18 ani. Dar asta s-a disipat rapid, fiindcă după aceea am intrat într-o trupă. Și apoi pentru mine a fost doar muzică, ani la rîndul. E cam ridicol. Cred că majoritatea oamenilor ar fi încercat altceva pînă acum, dacă erau în locul meu. Nu știu dacă răbdarea mea este binecuvîntarea sau blestemul meu, dar mereu am iubit asta atît de mult, că nu mi-a trecut prin cap să fac altceva ce nu iubeam așa de mult.

De ce spui că majoritatea oamenilor ar fi încercat altceva?

Majoritatea oamenilor au așteptări rezonabile, realiste de la viață. Eu mereu am fost dispusă să renunț la tot, chiar cînd nu era confortabil, sau ușor, sau nu prea avea sens să fac asta. Am sacrificat și siguranța mea, și relații, și starea de bine probabil (rîde). Niciodată nu mi-a trecut prin cap că ar putea altceva să aibă mai mult sens pentru mine. Întotdeauna am simțit că asta e menirea mea, să fac muzică, și a fost mai important decît orice altceva. Dacă a fost nesăbuință sau genial c-am făcut asta, poate n-o să știu niciodată. Dar iubesc ce fac, și sînt o persoană foarte fericită. Am renunțat la multe lucruri, dar am și cîștigat mult din muzică. Sînt foarte recunoscătoare, simt că am cîștigat loteria cosmică fiindcă fac ceea ce fac.

a consemnat Alexandra NISTOROIU

Foto: David Lynch