Despre fraudă la examenul de bacalaureat se vorbeşte doar de vreo trei-patru ani. Mai precis, de cînd s-au luat şi primele măsuri antifraudă. Tot acum cîţiva ani s-a constatat şi prima scădere (dramatică) a ratei de promovare la bacalaureat. De la vreo 90% s-a ajuns la cifre între 45%-55%. Părinţi şi elevi deopotrivă se tot revoltă că măsurile „poliţieneşti“ îi împiedică pe candidaţi să dea randament la examen. Învăţaţi cu note bunicele la tezele din timpul anilor de liceu, absolvenţii nu reuşesc să mai obţină medii de trecere la bac. Problema e, în primul rînd, această evaluare inegală: indulgenţă pe parcursul celor patru ani de liceu şi exigenţă la examenul final. În România se consideră cumva firesc ca parcursul şcolar să se încheie cu această diplomă şi să continue, eventual, cu studiile universitare. E o prejudecată: doar elevii capabili au de ce să obţină diplomele. Examenele de pe parcursul şcolarizării şi examenul final, bacalaureatul, sînt modalităţi prin care sînt verificate şi atestate cunoştinţele dobîndite. Tocmai raritatea, dificultatea de a obţine o diplomă îi dau această valoare. Dacă primele opt clase sînt obligatorii, liceul e facultativ. Nu toţi cei care au absolvit opt clase trebuie să meargă la liceu, nu toţi care au intrat trebuie să-l şi termine, nu toţi cei care au reuşit să trecă prin douăsprezece clase trebuie să şi obţină diploma de bacalaureat.

Şi în Franţa, şi în Germania, examenul de bacalaureat e comentat în presă – însă nicăieri n-am văzut tonul isteric al ziarelor româneşti. „Perlele“ elevilor de acolo nu sînt mai puţin spectaculoase decît cele prezentate în presa de la noi. Doar atitudinea e diferită: în loc de voaierism ieftin, se încearcă găsirea şi eliminarea acelor puncte slabe din programă, care au generat erorile respective. Pînă la urmă, o notă e doar o descriere obiectivă a unei situaţii. Dacă nota (situaţia) e proastă, se iau măsuri. Aşa se fac politicile educaţionale. De regulă, aceste măsuri sînt urmărite pe termen lung, mult mai lung decît mandatul unui ministru. Iar formatul examenului nu se schimbă în nici un caz din mers, pe parcursul unui ciclu de şcolarizare.

În Germania, de pildă, unde examenele se dau „pe bune“, promovabilitatea e undeva pe la 42%. Chiar şi numai obţinerea diplomei de Abitur reprezintă un merit recunoscut şi un avantaj pe piaţa muncii. Guvernul îşi propune să crească rata de promovabilitate – şi implicit numărul abiturienţilor –, însă niciodată nu s-a pus problema unor subiecte mai uşoare la teze. Ceea ce cer responsabilii cu educaţia din landuri (căci materia predată şi examenele se hotărăsc la nivel de land) este o mai bună pregătire, încă din timpul ciclurilor gimnaziale. Căci la ce bun un număr mare de „diplomaţi“, dacă se va constata, ulterior, că sînt insuficient pregătiţi?

În Franţa, bacalaureatul este considerat cel mai important examen din viaţa unui tînăr. Există mai multe tipuri de bacalaureat care, fiecare, îl îndrumă pe absolvent către un alt parcurs postliceal (sau universitar). Fraude există (deconspirarea subiectelor), însă ele reprezintă mai degrabă excepţia – nu s-a auzit de copiuţe sau suflat, ca fenomen de masă. Rata de promovare din ultimii ani s-a situat la 85,5%, iar anul acesta ea se apropie de 90%. Şi asta în condiţiile unui examen dificil, cu probe multe. Ceea ce e însă diferit în multe state din Europa occidentală e că absolvenţilor de liceu li se oferă mai multe filiere de bacalaureat, adică mai multe opţiuni, în funcţie de tipul de instituţie absolvită şi de propriile competenţe. Dar rata de promovabilitate e mare şi pentru că elevii mediocri sînt îndrumaţi de la bun început către şcoli de meserii şi diverse alte forme de învăţămînt, nu neapărat spre licee. Dacă aşteptările nu sînt mari, nici dezamăgirea n-o să fie mare.

Sigur că asemenea comparaţii – cum e „la ei“, cum e „la noi“ – ar putea părea o abordare facilă. Însă contextul în care trăim cere ca absolvenţii de liceu să aibă, peste tot în Europa, acelaşi bagaj de cunoştinţe minime. Măcar la materiile de bază. Măcar la examenul de bacalaureat.

Foto: adevarul.ro