Curtea Supremă de Justiție a SUA a respins ca nefondată plîngerea împotriva Google Books, dînd cîștig de cauză instanțelor inferioare. Asta înseamnă că Google va putea digitaliza în continuare cărți atîta vreme cît se conformează principiului fair use (utilizare corectă sau utilizare echitabilă). Procesul început acum mai bine de zece ani a căpătat o audiență mondială. E vorba despre drepturile de autor și valorificarea lor. Piața de carte din SUA, una dintre cele mai mari din lume, valorează miliarde de dolari. În era digitală, într-o lume globalizată, circulația bunurilor culturale și statutul drepturilor de autor sînt mereu chestionate.

În 2004, Google a început să digitalizeze cărți din bibliotecile americane. Procesul e simplu: cărțile sînt scanate cu aparate performante, iar textele & imaginile sînt arhivate și clasate pe servere. Misiunea concernului american este să facă informația accesibilă unui public cît mai larg – și, evident, să obțină profit din traficul generat astfel, prin plasare de publicitate. Să faci informația disponibilă unui public cît mai larg – iată o „piață“ enormă, mai ales că, odată cu dezvoltarea tehnologiei, totul trebuie digitalizat, totul trebuie împrăștiat pe rețele. Inclusiv cărțile. Google Books – primul mare proiect de digitalizare al concernului american – e un instrument de căutare care permite utilizatorilor să acceseze, într-o bibliotecă virtuală care conține la ora actuală douăzeci de milioane de volume, extrase, fragmente de text selectate în funcție de criteriile de căutare respective. Opera integrală rămîne însă  inaccesibilă.

Uniunea Scriitorilor (Authors Guild) a intentat proces împotriva concernului în 2005. Cazul a trecut prin mai multe instanțe și, de fiecare dată, Google a cîștigat: digitalizarea nu încalcă legislația cu privire la drepturile de autor.

Verdictul recent de la Curtea Supremă de Justiție redeschide discuția despre drepturile de autor. Una dintre întrebările care se pun e: ce reprezintă pentru Google această bibliotecă virtuală? Conținutul ar trebui plătit chiar dacă e pus gratuit la dispoziția cititorilor. Google Books se prezintă însă mai degrabă ca o bază de date decît ca o bibliotecă: ei nu oferă conținut propriu-zis, ci mai degrabă arată cititorilor niște mostre de text în format digital. Citate scurte pe care nici o lege nu le interzice. E, cum ar veni, doar o vitrină, nu o bibliotecă. În fine, se apără susținătorii Google Books, de vreme ce motorul de căutare afișează inclusiv link-uri către librăriile de unde pot fi achiziționate cărțile respective, înseamnă că serviciul nu numai că nu prejudiciază editurile și autorii, ci că îi promovează.

Dacă în SUA justiția a dat un verdict definitiv în acest caz, rămîne de văzut cum se va judeca în alte țări, unde statutul drepturilor de autor e protejat cu mai multă fermitate. În Franța, Google a obținut semnarea unui acord cu bibliotecile pentru digitalizare. Recunoscut de stat, acest acord e însă contestat de numeroși autori și editori. Căci, dincolo de permisiunea de a digitaliza, compania ar trebui să obțină și acordul deținătorilor de drepturi. Legea este pe cît de restrictivă, pe atît de ineficientă în a apăra drepturile de autor. Punerea la dispoziție chiar și gratuită a operelor protejate fără permisiunea autorului reprezintă în mod evident o încălcare a codului de proprietate intelectuală, dar citarea este permisă. Companiei i s-ar putea reproșa însă că, deși afișează doar citate, baza de date conține totuși opera integrală pe care o difuzează „pe bucăți“. Un alt punct sensibil este legat de ceea ce legislația numește „copie privată“: adică fotocopiile pe care le facem după o carte – și care sînt permise în anumite condiții. Exact de această breșă din lege s-ar putea prevala și Google într-un even­tual proces în Franța. În fine, se mai pune și problema jurisdicției: în era digitală, e foarte greu să spui, cu precizie, cine e hoțul și, mai ales, să afli unde locuiește. Dar, în Franța, editorii și scriitorii măcar își pun aceste probleme. Iar digitalizarea (operelor literare și de artă plastică) a început fără Google, prin programe guvernamentale. Mă întreb însă cam unde se situează România în aceste dezbateri. Cum se raportează la provocări de acest tip asociațiile de editori de la noi? Dar uniunile de creație?