„Doar să imităm în continuare jazz-ul american nu ne duce prea departe“ - interviu cu muzicianul Nicolas SIMION

Publicat în Dilema Veche nr. 650 din 4-10 august 2016
„Doar să imităm în continuare jazz ul american nu ne duce prea departe“   interviu cu muzicianul Nicolas SIMION jpeg

Aveți în spate o carieră de peste 30 de ani, desfășurată în cea mai mare parte în Austria și Germania. Care-i secretul muzicii dvs., așa originală și încîntătoare ?

Nu e nici un secret. În momentul în care faci un lucru cu plăcere și crezi în ceea ce faci, deja ai făcut pasul cel mai important. Sigur că îți trebuie o bază, trebuie să fi un muzician care cunoști muzica clasică, folclorul, jazz-ul. Fiind născut la țară, mi-am petrecut primii zece ani din viață la Dumbrăvița lîngă Brașov, am făcut liceul de muzică la Brașov, apoi am venit la București, unde în 1983 am încheiat studiile la Conservator și am rămas liber-profesionist pînă în 1988, cînd am plecat în Austria și am rămas acolo. Momentan locuiesc la Kőln, în Germania. Ca student, la începutul anilor ’80, mergeam la domnul Mihai Berindei, inginer de sunet la Radio si Electrecord si chiar jazzman amator, un iubitor si susținător al jazz-ului românesc, și la el am ascultat prima oară Dublul concert pentru saxofon tenor, pian și orchestră de Richard Oschanitzky. Avea o imprimare făcută în 1969 la Leipzig cu Richard Oschanitzky la pian și Dan Mîndrilă la saxofon. Lucrarea aceea mi-a rămas cumva în minte și mi-aș fi dorit să o pot cînta, să o înțeleg, să scriu ceva asemănător. A durat vreo treizeci și ceva de ani... În 2004 am reușit să realizez prima audiție a acestei lucrări în România la Filarmonica din Iași, impreuna cu Florian Weber la pian și dirijorul Peter Oschanitzky, fratele compozitorului. Chiar am imprimat această prima audiție și am cîntat-o apoi la București, Brașov, Timișoara, Arad, Sibiu și Bacău. Pot spune că lucrarea aceasta m-a ajutat să-mi găsesc cumva o direcție, plecînd de la folclor, trecănd prin muzica clasică, ajungînd la jazz și încercînd o simbioză, o sinteză a celor trei genuri și stiluri de muzică. Încă sînt în căutări și mă preocupă ideea respectivă, dar avînd o direcție, mi-a fost mai ușor să înțeleg ce vreau, ce pot și ce ar trebui să fac.

Ați stat ani de zile în Austria și Germania pentru ca să reveniți la muzica rădăcinilor transilvane și românești. Cum explicați traseul acesta?

La noi, pe vremuri, majoritatea jazzmenilor, cu mici excepții, nu făceau altceva decît să imite jazz-ul american. Luau cîte un model, Charlie Parker, Stan Getz, Oscar Peterson, John Coltrane, Miles Davis și încercau să-l imite. Sigur că înveți din tradiție și din istoria jazz-ului dar puțini aveau curajul să fie ei înșiși, exceptîndu­-i pe Richard Oschanitzky și Jancy Kőrőssy pe care eu îi admir foarte mult. Mi-am dat seama că nu avem nici o șansă cu muzica aceasta pentru că nu avem tradiție, nu ne naștem, nu creștem cu muzica aceasta și nu o vom cînta niciodată la fel de bine ca americanii. În octombrie 1988 am ajuns la Varșovia, bineînțeles cu întîrziere, căci nu am primit viza la timp și de acolo am plecat la Budapesta unde am stat două luni și în ianuarie 1989 am ajuns în Austria.

În Varșovia m-am dus la un jam session la Aquarium, un club foarte cunoscut la acea vreme, unde cînta Phil Woods, un saxofonist american foarte cunoscut, continuator al lui Charlie Parker, și un saxofonist polonez Zbigniew Namyslowski. Aveam saxofonul cu mine dar mi-a fost jenă să-l scot din cutie și să mă duc și eu să cînt, pentru că nu mă simțeam pregătit. Din respect pentru acei muzicieni și pentru muzică, am stat locului. Atunci am trecut printr-un moment în care mi-am zis că trebuie să decid dacă nu cumva e cazul să mă las de muzică și să mă fac șofer de taxi. A fost un duș rece care însă m-a motivat, m-a ambiționat și în momentul în care am ajuns în Austria știam deja cam ce vreau si ce trebuie să fac. Ascultîndu-i pe americani live am înțeles că ei fac muzica de jazz cea mai autentică, la nivelul cel mai ridicat iar noi, europenii, venind din altă cultură și tradiție, trebuia să găsim altceva. Trebuia să venim de la folclorul nostru, de la tradiția noastră. Și, ca mic copil, crescînd la sat și asistînd la tot felul de evenimente în care muzica făcea parte din ritual, avînd deci o legătură directă cu folclorul, cînd am ajuns la Viena am revenit la Enescu, la Bartók, la folclor, la culegerile făcute de Brăiloiu, Nicolae Coman, Brediceanu și alți etnomuzicologi. În mare parte m-am legat de Bartók, pentru că el a reușit poate cel mai bine să integreze și să sintetizeze elementul folcloric în muzica cultă. Și el a plecat de la folclorul maghiar, folclorul român, folclorul turc si chiar african... și a descoperit o muzică arhaică, bazată pe tradiția cîtorva sute de ani de evoluție. Pentru mine acesta a fost un izvor de inspirație, am luat motive, am prelucrat teme, scări muzicale, ritmuri. Cumva, asta mi-a dat o bază, mi-a dat încredere, muzica suna altfel și eu cîntam altfel pentru că aveam o legătură, o bucurie și un sentiment că ceea ce cînt are sens. Încet-încet mi-am găsit un limbaj și drumul propriu.

Ați avut succes pe acest drum în țările în care ați stat, Austria și Germania, dar nu numai acolo.

Da, publicul cred că a apreciat la mine curajul și convingerea că ceea ce fac este o muzică trecută prin filtrul și prin simțirea proprie. Nu încercam să imit pe nimeni, nu încercam să epatez, nu căutam succesul cu orice mijloc. Și mi-au trebuit cîțiva ani sau chiar zeci de ani ca să fiu recunoscut și cumva, apreciat. După ce am primit cetățenia austriacă în 1995, am început să revin în România, ca turist la început (ca o ironie a sorții, aveam nevoie de viză). În 2004 am deschis o casă de discuri la Brașov - 7Dreams Records (http://7dreamsrecords.com/) - și am început să produc și discuri în România, gîndindu-mă că, deși locuiesc în Germania, eu aparțin, de fapt, mai mult scenei românești de jazz. Am scos pînă în prezent vreo 30 de CD-uri, șase cu muzica lui Jancy Kőrőssy, două discuri duble cu muzica lui Oschanitzky... În curînd va apărea și un disc cu muzica lui Johnny Răducanu cîntată de mine cu Sorin Romanescu și Kruno Levacic.

În ce stadiu vi se pare că e jazz-ul din România? Cum vi se par festivalurile de jazz? Care sînt mai reușite?

Cele care au succesul cel mai mare. A fost Sibiul care a ajuns totuși la a 40-a ediție, care a păstrat cumva ideea de jazz (era singurul festival internațional înainte de 1989), apoi a apărut cel de la Gărîna, au fost festivaluri si la Brașov, Iași, Constanța, Timișoara. Au apărut acum și festivaluri mici, de o zi sau două. E extraordinar că se întîmplă acest lucru. Păcatul e că nu prea văd mulți români la aceste festivaluri. Sînt cîțiva, dar cred că promotorii și organizatorii români n-au înțeles că e nevoie să susțină și să încurajeze și scena locală, invitînd de exemplu, instrumentiști străini și combinîndu-i cu români. Avem și prea puțini producători, Romulus Arhire, Andi Enache etc care să scoată discuri și muzică românească de jazz. Eu, prin mijloacele mele modeste, încerc să susțin ideea jazz-ului românesc autentic, pentru că doar să imităm în continuare jazz-ul american nu ne duce prea departe. Iar jazzmenii noștri sînt puțini, ca să fiu sincer (mult mai puțini decît în alte țări), și pentru că n-am avut un învățămînt de specialitate, o școală de jazz în conservatoare. Saxofonul de jazz, de exemplu, încă nu se predă la conservatoarele din România. N-avem profesori. Dar am avut întotdeauna mari talente. Și vorbind de generația mea, am crescut cu Mircea Tiberian, Ion Baciu jr., Liviu Butoi, Anca Pargel, Garbis Dedeian, Puiu Pascu, Virgil Popescu, Decebal Bădilă. Apoi au urmat Sorin Romanescu, Maria Răducanu, Pedro Nergescu, Petrica Andrei, Emil Bazgă, Marius Vernescu etc. Sînt și oameni cu premii foarte importante: Luiza Zan, Marius Vernescu, Petrică Andrei, Sorin Zlat. Dar nu prea sînt formații pentru că muzicienii nu prea rezistă să lucreze împreună. Și nu prea au voința să mergă peste graniță și să concureze cu generația lor din străinătate. Ar trebui să fie ceva mai uniți și să se susțină intre ei. Aici e de apreciat și contribuția ICR-ului prin sprijinul material acordat multor muzicieni români la festivalurile si concertele din străinătate. Cînd apare un nou talent nu trebuie să-i tai craca pentru că-ți face concurență. Dacă-l susții, tu însuți vei rămîne cumva parte a acestui proces, a acestei tradiții. Mi-amintesc de ani în care și eu mi-aș fi dorit să pot cînta cu Johnny Răducanu, cu Marius Pop, cu Dan Mîndrilă și pînă la urmă am cîntat cu ei si am invățat de la ei. Acum, la 57 de ani, mă simt și eu dator și a venit timpul să fac o legătură între generația de la care am învățat eu și generația care urmează.

Spuneați undeva că se pot face lucruri minunate în jazz, avînd alături muzicienii potriviți. Presupun că se poate însă și invers, adică să te trezești pe aceeași scenă cu cineva cu care să nu te potrivești. Ce se întîmplă în asemenea cazuri?

Ies un fel de caricaturi muzicale. Adică, una gîndește compozitorul și bandleader-ul, și cu totul altceva iese în final, adică imprimarea sau concertul. Mi s-a întîmplat și mie de cîteva ori. Este însă un proces prin care trebuie să treci și apoi experiența te învață să nu mai repeți așa ceva, să înțelegi cum funcționează o formație de jazz, cum să-ți alegi muzicienii și repertoriul. Sînt multe lucruri care vin cu timpul. Uneori și norocul își are aici rolul lui, e vorba și de chestiunile materiale, de cîți bani investești...

Ați cîntat, ați orchestrat niște piese („Ritual”, de exemplu) la care spuneați că de fapt n-ați scris nici o notă. Știu că se face asta în jazz. Dar cum se întîmplă lucrurile de fapt?

Jazz-ul este o continuare a muzicii baroc, în care compozitorii nu scriau - notau toate vocile in partitura, era doar un bas cifrat și o structură armonică, eventual o melodie, pe lîngă care, alte instrumente comentau, improvizau, creau. Și se improviza foarte mult. Se știe că pe vremea lui Mozart și a lui Beethoven, cadențele încă erau improvizate de instrumentiști. De la ei încoace însă, majoritatea cadențelor au fost scrise de compozitori, ca să nu mai aibă surprize neplăcute. Acest lucru inedit al improvizației, al creației spontane se întîlnește astăzi numai în jazz. Este de fapt elementul cel mai important, prin această improvizație jazz-ul trăiește, este viu. E adevărat că și folclorul a trăit numai în tradiția orală în care fiecare generație, fiecare instrumentist a mai adus ceva nou. Dar, revenind la piesa „Ritual”, am început cu ritmul, prima dată am imprimat bateria și saxofonul tenor, apoi am suprapus pe rînd încă un sax sopran, un bas clarinet, a venit și un didgeridoo și la sfîrșit și un acordeon. S-a mixat totul și a ieșit piesa de care vorbeam de pe albumul 3rd Rapsody. Apropo, acest titlu vine de la Enescu. El a scris doar două rapsodii dar eu, am preluat tema principală din Rapsodia I. Fără să mă gîndesc foarte mult la un aranjament, i-am spus basistului să cînte o pedală de La (piesa este în La major), și m-am jucat puțin cu melodia, după care am preluat și dezvoltat cîteva idei, am creat un fel de repriză și aceasta a fost piesa. Se întîmpla în 1994, la Viena, o imprimare făcută în mare grabă, cu o singură repetiție. M-am dus cu muzicienii în studio, fără să cînt cu ei live înainte și am scos atunci două discuri: Nick at Night si Third Rhapsody. Ceea ce am urmărit eu în general în cariera mea de muzician de jazz au fost trei lucruri: un filon al jazz-ului inspirat din folclor (ethno sau folk jazz); o altă direcție în care am încercat să combin muzica clasică a secolului XX cu jazz-ul contemporan, în care am scris lucrări pentru orchestre mari, piese simfonice, piese de muzică de cameră, ansambluri mixte. Aici am unit - un combo de jazz și o orchestră - aceste două ansambluri, încercînd prin improvizație și prin muzică scrisă să găsesc un echilibru și să reiasă ceva nou. Nu știu dacă mi-a reușit sau nu, dar am avut cîteva experiențe. Am dorit să ne eliberăm total de niște structuri muzicale pe care ar fi trebuit să le respectăm, am vrut pur și simplu să experimentăm, lasîndu-mă inspirat de sunetul si atmosfera creată. Unele lucruri au reușit, altele au rămas doar niște căutări, dar fără un risc, nici nu poți să descoperi ceva nou. Cei care vor să știe mai multe despre activitatea mea pot accesa și site-ul meu oficial (www.nicolassimion.com).

Uneori, percepția celor care ascultă jazz - cred că multă lume simte asta – este că se crează o atmosferă specială, o stare de spirit, o magie, poate chiar un fel de beție luminoasă, nu știu exact cum s-o definesc. Cum se simte asta din partea cealaltă, de pe scenă?

E foarte simplu. Mai întîi, aceste sentimente și stări vin de la muzicieni. Prin intermediul muzicii se transmite acel mesaj (putem să-i spune oricum) și se crează acest dialog între muzician și public. E o energie, nu știu ce se întîmplă acolo, că nu se întîmplă întotdeauna iar cînd se întîmplă nu știi de ce și cît durează. E ca o revelație. O magie care vine și pleacă cînd vrea ea. Însă atunci cînd se întîmplă, timpul parcă stă pe loc, ne aflăm într-o altă dimensiune temporală. Toată lumea simte acest lucru pe care nu poți să ți-l explici și nici nu poți să-l controlezi. Se întîmplă asta și la piesele de teatru, e ca o transă. Să zicem că întîi compozitorul a simțit și a gîndit ceva atunci cînd a scris piesa, apoi vin interpreții și in final publicul. Totul crează un întreg, o unitate.

Mulți percep saxofonul ca fiind un instrument cu totul și cu totul special. Puteți defini această voce specială a saxofonului? 

E unul din instrumentele care reprezintă jazz-ul cel mai bine, pentru că se apropie cel mai mult de vocea umană. Poți imita vocea umană și la trompetă și la alte instrumente și chiar instrumentiștii din alte genuri de muzică încearcă să imite vocea umană, pentru că vocea omului este cea mai directă, cea mai sensibilă, cea mai profundă. Cu ea poți să atingi lucruri deosebite. Și apoi orice instrument e o prelungire a corpului, a vocii, care devine o cutie de rezonanță prin care te exprimi, prin care transmiți ceea ce dorești. Iar saxofonul are acest potențial de a transmite direct, are ceva uman în sunetul si atmosfera pe care-l creeaza, iți vorbește. De fapt, există o familie a saxofoanelor, pornind de la sopranino, sopran, alto, tenor, bariton și bas. Ele s-au dezvoltat după modelul vocilor umane. Și pentru jazz, saxofonul este unul dintre instrumentele cele mai potrivite.

Ați luat cîteva premii importante, chiar recent. Cum vă raportați la ele, ce înseamnă pentru dvs.? 

La bătrînețe, ha, ha... Sigur că mă bucur de fiecare dată cînd reușesc să realizez anumite lucruri. Nu mă îmbăt cu succesul și cu aplauzele și cu o recunoaștere rapidă. Am crezut întotdeauna într-o muncă facuta cu conștință, într-un lucru de calitate care să rămînă, să nu fie doar o modă. Eu am încercat să fac o muzică atemporală. Am luat anul trecut un premiu la Kőln de la WDR, radioul landului Nordrhein Westfalen. Este un premiu care se oferă pentru recunoașterea unui jazzman deja consacrat. Premiul e la a 15-a ediție iar eu sînt unul dintre puținii străini care l-a obținut. E un fel de recunoaștere și de mulțumire a lucrului bine făcut. Am mai luat de curînd și premiul concursului de compoziție al festivalului de jazz de la Arcub, iar anul trecut premiul Uniunii Compozitorilor pentru lucrarea „Jocul copiilor” etc.

Ce planuri aveți?

Vreau să-mi continui aceste idei, aceste șantiere, aceste catedrale pe care le-am început acum 30 de ani și vreau să dăruiesc puțin mai mult generației tinere. Eu văd cariera unui muzician de jazz dezvoltîndu-se și mergînd pînă la sfîrșitul vieții, deși nu sînt adeptul rămînerii pe scenă pînă în ultima clipă. Unii poate mai au multe lucruri de spus dar în majoritatea cazurilor, instrumentiștii trecuți de o anumită vîrstă nu mai sînt decît o umbră a ceea ce au fost în anii de glorie și ar fi multe exemple. La 70 sau 80 de ani, deși îi apreciezi, îți pot lăsa și un gust amar. Asta este valabil și la mulți actori. La un compozitor e cu totul altceva, el gîndește și creează, dar instrumentistul e ca un sportiv și are un parcurs mult mai scurt fiindcă este și o chestiune fizică și una care ține și de inspirație. Ca jazzman, nu cred că mai poți să creezi ceva nou la vîrsta de 70-80 de ani. Muzica e însă cea care ne spune cînd trebuie să ne oprim și să-i lăsăm pe alții să continue. Eu simt nevoia să cînt cu oameni tineri, cu oameni care poate sînt deschiși și vor duce mai departe ceea ce am continuat și eu de la ceilalți. Prin experiența pe care am acumulat-o aș vrea să le dau măcar niște idei, să deschid niște gînduri, niște ferestre prin care ei să-și găsească drumul lor. Avem multe talente însă, din păcate, unii se lasă duși de laurii unor succese venite prea repede, iar mulți se pierd pe parcurs, neavînd ambiția și voința de a se lupta cu morile de vînt. În artă trebuie să fi idealist.

a consemnat Andrei Manolescu

Foto: C. Giese

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.