Doar o altă barcă – cînd va ninge în iulie şi cînd corăbiile vor zbura – este una dintre lucrările din seria internaţională de instalaţii site-specific, cu bărci din hîrtie zburătoare, pregătită pentru Galeria Round the Corner de la Teatro da Trindade din Lisabona. Primul episod s-a întîmplat la Berlin, în 2012, într-o sală de bal părăsită. 2000 de bărci de hîrtie, pe 200 de frînghii, care au format un cub dansant, luminat de o lampă de poker şi un pat-poveste (http://vimeo.com/44915903). Acelaşi stol de bărci călătoreşte la Lisabona şi se reasamblează în cortine, pe structura galeriei. Reimaginarea e gîndită nu doar pe arhitectura încăpăţînată a unui colţ de clădire, cu toate unghiurile de rigoare, dar şi pe povestea spaţiului, care este parte dintr-un teatru. Instalaţia transformă galeria într-un spaţiu special, care face tranziţia între scena teatrului şi scena străzii. Piesa jucată aici se petrece în oraşul cu şinele de tramvai pe jumătate îngropate şi cu anticariatul închis de peste drum, despre care nu mai ştim decît că ar fi împlinit 100 de ani în 2014. Stupul de corăbii formează un personaj cu mai multe capete, blocat între ziduri – ca bula de aer dintr-un boloboc. Instalaţia respiră şi pare să-şi ia zborul fie pe una dintre cele trei uşi deschise ale galeriei, fie în jos, pe scara de dedesubt, acoperită acum de capacul podelei. Vîntul pune bărcile în mişcare, la fel şi vizitatorul care se încumetă să treacă printre ele şi să devină parte din piesa cu un act, pentru un personaj. Spaţiul se povesteşte prin instalaţia-spectacol, cu coloana-sonoră-cochilie-a-scoicii şi prin monolog – text de citit între bărci. În intermedierea dintre loc şi lucrare, construcţia sculpturală include, de data aceasta, şi lucrul cu cuvîntul. Spectacolul de la Round the Corner e doar o altă barcă. Sau o cameră tarkowskiană către care călătoreşti, sperînd să ţi se îndeplinească trei dorinţe. Sau în care te îndrăgosteşti, ca în filmul cu tigrul şi zăpada. Cînd va ninge în iulie şi cînd corăbiile vor zbura e o prezicere neterminată, o promisiune deschisă – la fel ca drumul bărcilor de hîrtie perisabile, care se vor întoarce, deocamdată, la Berlin.

Natalia Irina Roman este artist vizual.

a consemnat Matei MARTIN