Însemnările cultivatorului de mărar ale poetului şi traducătorului Petre Stoica (15 februarie 1931 – 21 martie 2009), publicate în 1988, din cauza cenzurii, sub titlul Viața mea la țară, reprezintă jurnalul poetului din perioada cînd a trăit în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu. Jurnalul va fi reeditat în curînd la Editura Humanitas împreună cu Amintirile unui fost corector, cartea sa de memorialistică apărută în 1982, mărturie nepreţuită asupra vieţii literar-culturale din comunism. Fragmentul de mai jos surprinde momentul cutremurului din 4 martie 1977. Cutremurul a avut o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter şi o durată de aproape un minut. În Bucureşti a făcut aproximativ 1500 de victime (33 de clădiri şi blocuri mari prăbuşite), iar la nivelul ţării, peste 11.000 de răniţi (aproximativ 35.000 de locuinţe distruse). Nicolae Ceauşescu s-a folosit de pretextul cutremurului pentru a demola ulterior o serie de clădiri, monumente de arhitectură şi biserici care nu-i conveneau. (M. C.) 

1 martie. În unele curţi de crengile cireşilor atîrnă pănglicuţe roşii. Frumos obiceiul, conservat prin nu se ştie ce minune. Pe alocuri gospodinele golesc casa, chitesc odăile. Bătrînii cîrpesc gardurile, coteţele porcilor. Unii, mai zeloşi, consolidează şanţul din faţa casei.

2 martie. Smuls dintr-un vis minunat (preacurveam cu prinţesa Soraya), îmi inaugurez ziua sub semnul ghinionului. În cuşca Bubulinei descopăr un pui îngheţat, apoi constat o pană de curent electric. Mă consolez repede şi plec la cantonul silvic din Teişor, unde am întîlnire cu Mituş a lu’ Băşină. Lîngă ghereta cu pîine se instalează o căruţă cu păsări. Vînzătorul strigă cît îl ţin bojocii: „Ia găini, vînzare potolită, vînzare potolită!“ Ce-o fi însemnînd „vînzare potolită“?

4 martie. C. (care e şi responsabilul cooperativei de ţesut covoare): „Am luat de la bibliotecă poeziile lui Eminescu, Alecsandri şi Coşbuc, să le citesc fetelor în timp ce ţes. Să nu mai aibă timp de vorbit prostii…“

Îmi beau ceaiul în tihnă şi privesc ceasul, aşteptînd ora nouă şi jumătate ca să ascult ştirile. Mai e puţin şi deschid Scînteia. Pe cînd parcurg titlurile principale, aud zgomote de iad. Am senzaţia că-n imediata mea apropiere s-a prăbuşit un avion. Văzînd cum saltă lucrurile în jur, trag concluzia că nu poate fi decît cutremur de pămînt. Năvălesc fulgerător în curte. Luminile se sting brusc, iar dinspre Capitală ţîşneşte o flacără uriaşă. Nucul se leagănă şi vine către mine, clădirea de vizavi saltă din temelii. Ţîşnesc în stradă clătinîndu-mă. N-am timp să mă gîndesc la moarte. De pe acoperişul fostei şcoli curg olanele, cărămizile coşurilor zboară în stînga şi în dreapta. Caruselul materiei ia cu sine efemerul. Urletele cîinilor şi cotcodăcitul găinilor din sat alcătuiesc corul apocalipsei. Hohotul străfundurilor pămîntului are durata veşniciei. Şi totuşi, se înscăunează liniştea. Văzduhul pute. A ce pute? Intru calm în casă şi aprind lampa cu petrol, înşfac fînarul. Verific boxele iepurilor, temeliile casei, pereţii. Reţin cîteva fisuri, boxele etajate s-au deplasat, în cămară dau de borcane sparte. Treptat-treptat, lumea iese buimăcită din case, mînă spre primărie. Unii apar desculţi sau doar în izmene. Pîlcurile fantomatice se îngroaşă. Prima impresie: „A fost mai grozav ca în patruzeci“. Întrebarea generală: „Ce o fi în Bucureşti?“. După aproximativ un ceas răsare o maşină. Este oprită prin zeci de mîini ridicate. Posesorul maşinii: „Toate cartierele noi sînt distruse, n-a rămas cărămidă pe cărămidă“. Găsesc exagerat. Lugubra veste dezlănţuie urlete, ţipete, comentarii ciudate: „Of, lume! La ce ne-am mai născut…“, „Ai auzit, mă, că Bucureştiul e una cu pămîntul?“, „Nenorocire, vai, maică, vai…“, „Ce-or face ai noştri? S-au prăpădit cu toţii, presimt. Le-am spus să nu se mute la bloc“, „De-o săptămînă mi s-a zbătut ochiul stîng“, „Ce ziceţi de flacăra aia?“, „Explozie“, „Cîţi morţi or fi? Sute de mii“.

Dialogul comic descreţeşte o clipă fruntea: „Măi vecine, ia-ţi coşul din curte, mi-a strivit closetul“, „Las’ pe dimineaţă, că mai apare un cutremur…“ Se iveşte o altă maşină. Lumea baricadează drumul: „S-au dărîmat mai multe clădiri vechi. Dezastrul e în centru“, „Cum e cu blocurile noi?“, „Venim din Balta Albă. Acolo nu s-a dărîmat nici un bloc, „Tot e bine. Să trăieşti, taică, mulţumim pentru veşti“. Mă liniştesc cît de cît. Maşinile încep să circule şi în sens invers. Profit de ocazie şi o iau spre Bucureşti, înnebunit la gîndul că s-ar fi putut întîmpla ceva cu ai mei.

5 martie. După o adevărată odisee, ajung acasă. Ileana cu Radu (tocmai sosit în permisie) s-au refugiat în apartamentul vecinilor. I-am găsit la lumina lumînărilor. Atmosferă de priveghi. În apartamentul nostru numai cioburi de sticlă şi obiecte răsturnate. Toate farfuriile şi paharele sînt fărîmate, ceasurile smulse de pe perete (ce timp să mai măsoare?), televizorul zace în mijlocul sufrageriei. O acuarelă de [A.E.] Baconsky a poposit în hol, greu de explicat cum a fost proiectată acolo. Uşa bibliotecii este blocată de rafturi dislocate şi de cărţi. Dorm două ore.

Trecem cu maşina prin centrul oraşului. Înaintăm anevoie, există puţine zone de acces. Clădiri turtite ca nişte răcliţe sub talpa lui Golem, vitrine sparte, pereţi desprinşi, ziduri căscate, moloz şi iarăşi moloz. Hidoase sculpturi suprarealiste. Restricţii de circulaţie, echipe de intervenţie, soldaţi cu feţe gălbejite de oboseală. Dacă s-ar auzi plînsul inimii…

Ileana mă readuce la Bulbucata. Hrănesc în fugă iepurii şi plec la primărie, dornic să pipăi pulsul satului. Acolo discuţiile converg în jurul singurei teme posibile în aceste momente de groază: efectele cutremurului. Primarul întreabă dacă mişcările seismice nu pot fi prevăzute. Sînt exprimate păreri timide. Mă îndeamnă dracul să vorbesc despre anumite persoane, extrem de rare, capabile să vestească din timp cutremurele de pămînt, ca bunăoară Goethe în trecut. Invoc mediumnitatea, însuşire ce o posedă destui oameni, una însă de calitate redusă, cea mai puternică avînd-o Iisus Hristos. „Expunerea“ mea, insuficient documentată şi bazată pe lecturi foarte vechi, este ascultată cu interes, pînă intervine unul, bărbat tînăr, cam afumat: „Îl bag în p… mă-sii pe Hristos.“ Lumea pleacă, stînjenită, capetele. Profesorul Relu, amicul individului cu înjurătura, îl apostrofează: „Ce, mă? Aşa vorbeşte un comunist?“.

6 martie. Încerc să reintroduc ordinea în gospodărie. Lucrez fără tragere de inimă. Mă urmăreşte coşmarul celor văzute în Capitală. Îmi imaginez drame, am în faţa ochilor numai cadavre. În sat pagubele sînt relativ mici. Observ ziduri fisurate, puzderie de coşuri desprinse. Se vorbeşte de un grajd prăbuşit şi de cai morţi. Vizitez ferma, splendida ei clădire principală este zguduită. Directorul ordonă măsuri de consolidare. Avem iarăşi curent electric. După ce am scăpat cu viaţă, iată-ne numărînd farfuriile sparte.

7 martie. Beau pînă în zorii zilei, cot la cot cu D. şi cu V. Aşa, ca să uit. În mintea mea se derulează, secundă cu secundă (pentru a cîta oară?), filmul cutremului. Reînvie o secvenţă hazlie, ce o uitasem, ţîşnind din curte, era cît pe ce să iau în picioare un beţiv, tolănit sub gardul casei, care mormăia: „Măi, că am tremurici, nu glumă! Nevastă, vin’ de mă ia, c-am tremurici“. Fiecare jură că a presimţit cutremurul de pămînt. Fiecare a desluşit semne ciudate: la animale, la plante, în văzduh şi Dumnezeu mai ştie unde.

8 martie. Visez o cantină în aer liber, la care se serveşte un meniu obişnuit. Copii de ţărani, retraşi într-o parte şi stînd pe vine, înfulecă din blide altceva decît cei aşezaţi din jurul mesei. Un fel de terci deasupra căruia pluteşte o chiftea grosolană. Sînt curios de ce mănîncă bucate deosebite de-ale celorlalţi: „Păi, asta ne-au adus mamele“. Întorc capul şi zăresc grupuri de femei umile privind în gol.

Oficialităţile inspectează gospodăriile sătenilor pentru evaluarea pagubelor. Nimeni nu crede în despăgubiri. C. susţine că a văzut venind dinspre Podul Doamnei camioane încărcate cu vite moarte. Am impresia că bate cîmpii. Pretutindeni domnesc amărăciunea şi apăsarea. Radioul nu transmite decît relatări legate de catastrofă. El şi Ea. Pretutindeni li se aduc osanale. Morbideţe.

9 martie. Ziua celor patruzeci de mucenici din Sevastia. Coana Firica îmi aşază pe masă tradiţionalii mucenici, plus trei covrigi, trei ouă fierte, trei nuci şi o lumînărică.

Contabilul-şef a aflat prin intermediul Europei Libere că Baconsky a căzut victimă cutremurului. Refuz categoric vestea. Nu, nu cred. Omul mă asigură că auzul nu l-a înşelat. Umblu pe stradă în zigzag. Imposibil… Imposibil… O fi la mijloc o confuzie, ca atîtea în aceste zile înfiorătoare? Şi totuşi dacă? Mă arunc în primul autobuz. În Capitală alerg la Modest [Morariu], îl găsesc contemplîndu-şi serioasele stricăciuni din casă. Îmi confirmă tragedia, dă şi amănunte. Vorbim în şoaptă, suportăm greu doliul. Simt în mine impulsul nebuniei, ajung la Casa Scriitorilor. Beau vodcă pahar după pahar.

Petre Cristea vine de la morgă. Mă întreabă dacă vreau să-l văd pe Baconsky, sînt asigurat că-mi facilitează intrarea, are acolo pe cineva apropiat. Da, vreau. Însoţit de Nae Prelipceanu iau pieptiş ruinele. Împrejurul Leichenhaus-ului e-o agitaţie extraordinară. Mişună pretutindeni securişti. Cică în rîndul morţilor s-ar afla o rudă de-a lui sau de-a ei. În curte ne strecurăm printre sicrie deschise. Cineva ne introduce într-o cămăruţă. Trei bărbaţi puşi unul lîngă celălalt: A.E., [Mihai Gafiţa] şi Milo [Mihai Petroveanu], cu toţii în haine noi. Baconsky a fost îmbrăcat într-un costum maro de serie, la gît i-au legat cravată bleumarin! Faţa poetului pare destinsă, Gafiţa e complet albit, pe Milo nu-l recunosc deloc. Soţiile lor unde-s? O clipă mă clatin, mi se face rău. Gol de gînduri, strivit, complet strivit, din nou la maison. M-am îmbătat îngrozitor. Spun probabil, întrucît nu mai ştiu ce s-a petrecut cu mine.

10 martie. Străuleşti II. Înmormîntarea lui Baconsky! Da, a lui Baconsky! Poetul a fost găsit sub dărîmăturile blocului de pe Ghica. Cu puţin înainte de cumplitul cutremur sosise la Veronica [Porumbacu], însoţit de doamna Clara şi de soţii Gafiţa. Despre doamna Clara nu se ştie încă nimic. Milo nu era cel văzut de mine la morgă. L-au confundat cu altă victimă.

Papa Bac [A.E. Baconsky], omul care a hotărît decisiv destinul meu literar, a plecat, a plecat definitiv! Pe unde o hălădui sufletul lui? Am impresia că visez un coşmar. La Cluj i-am călcat pragul casei în cîteva rînduri, aproape seară de seară, după ce fusese izgonit din fruntea Stelei. În biroul lui aveam berjera, cafeaua şi ţuica mea. Împreună am săvîrşit două călătorii peste hotare, prima de neuitat. Străinii i-au apreciat cum se cuvine talentul literar, inteligenţa, humorul, nobleţea spirituală, frumuseţea fizică – un buchet de însuşiri rar întîlnite la confraţii în ale scrisului. Îi aud glasul, aud deopotrivă glasul bunei şi înţelegătoarei doamne Clara, glasul veselului şi spiritualului Milo, al blîndei Veronica, veşnic gata să-mi sară în ajutor. Şi aud şi glasul lui Gafiţa, care mi-a tipărit cele mai bune cărţi. Requiescat in pace!

A.E. A.E. Cum să-mi fi închipuit vreodată că sicriul lui va fi purtat vreodată pe umerii mei! Era atît de tînăr…

11 martie. La Bulbucata. Departe de doliu, obsedat însă în permanenţă de scena înmormîntării. Jalnic noul cimitir Străuleşti II. De ce nu l-au dus pe A.E. la Cernica?

Frînt de oboseală, după prînz îmi îngădui un pic de somn. Habar n-am de unde s-o pornesc cu treburile. Maşina gospodăriei se cere unsă şi repusă în funcţiune. Din păcate, îmi lipsesc ajutoarele. Ca să nu mai spun că-mi lipseşte şi elanul. Seara mă cufund în poezia veche germană. Singura lectură potrivită actualei mele stări sufleteşti. În locul meu, altul ar fi ales romanul poliţist, eu îl detest. Mă opresc asupra lui [Jakob] Böhme, [Andreas] Gryphius, Angelus Silesius. Încerc să memorez alexandrini din ultimul.