Era prima zi de primăvară, cu un vînt rece care bătea cu putere, iar eu mă plimbam pe Mariahilfer Strasee, în Viena. Am auzit o conversaţie între trei tineri. Vorbeau sîrbeşte despre un eveniment la care participaseră şi bosniaci, şi croaţi. Mi-a atras atenţia nu neapărat limba, pe care o auzi adesea în metroul şi pe străzile din Viena, ci o expresie pe care unul dintre ei a folosit-o: „Nu m-am aşteptat să găsesc acolo aşa de mulţi oameni care vorbesc „limba noastră“, a spus el. Prin „limba noastră“ nu se referea la o anumită limbă – sîrbă, bosniacă sau croată. Tînărul a spus „limba noastră“ în mod intenţionat, în loc să se refere la limbă în mod particular, aşa cum ar fi fost corect politic. „Limba noastră“ este expresia utilizată de refugiaţi sau imigranţi – sau de un grup mixt de oameni din fosta Iugoslavie care se întîlnesc în străinătate – pentru a denumi limbile lor diferite.

Refuzul de a dezbate

Adevărul este că limba lor comună, în care se înţeleg, nu mai are un nume comun. Nu mai este sîrbo-croata de pe timpuri. Cînd unul dintre cei trei tineri a spus „limba noastră“, a făcut-o pentru a denumi numitorul comun care s-a stabilit ca normă după războaiele din fosta Iugoslavie. Serveşte ca un nume de cod pentru intenţiile bune: nu sîntem duşmani, încă ne putem înţelege unii cu alţii, în ciuda a ceea ce s-a întîmplat.

Spre surpriza mea, am simţit o reacţie fizică la acele cuvinte, un val de căldură care m-a mîngîiat. Acei tineri comunicau în acea limbă-fără-nume, şi asta contează pînă la urmă. Erau foarte tineri, adolescenţi, îmbrăcaţi în haine de oraş, negre. Probabil venind din Serbia, pentru a vizita Viena.

Din senin, m-a lovit ideea că aparţineau unei generaţii care a crescut după izbucnirea războaielor. La propriu, am simţit-o în stomac. S-au născut, poate, chiar după ultima mea vizită la Belgrad, acum 17 ani? În acea zi de primăvară mi-a fost clar că o întreagă generaţie a crescut de cînd am fost ultima oară acolo.

În timp ce treceau pe lîngă mine, a revenit amestecul de vină şi anxietate care mă bîntuia din cînd în cînd. De cîte ori am fost invitată la Belgrad în ultimii 17 ani? De către prieteni, de către editorul meu, de către organizatori ai diverselor conferinţe internaţionale şi de către diverse institute. De fiecare dată am găsit un motiv să refuz politicos invitaţia. Întotdeauna am găsit scuze.

Vîntul se potoli, epuizat, şi încetă să mai bată. Nu m-am putut opri să-mi pun aceeaşi întrebare din nou: de ce nu am vizitat Belgradul în toţi aceşti ani? Cînd prietenii mei mă întrebau, le răspundeam că nu ştiu. Ştiam doar că mă apucă anxietatea la gîndul întoarcerii acolo şi că am evitat să vizitez oraşul după izbucnirea războiului, de parcă oraşul însuşi a devenit o metaforă pentru război.

De ce mă temeam? Din cauza „lor“? A ceea ce „ne“-au făcut? Sau din cauza a ce sîrbii şi-au făcut? Poate pentru că nu doream să mă confrunt cu unele realităţi de neconfruntat? Eram conştientă că va trebui să călătoresc acolo purtînd cu mine povara celor 17 ani, ca o valiză grea. Dacă ar trebui să o deschid, s-ar năpusti să iasă feţe, amintiri, imagini, cuvinte. Cine le va recupera şi le va pune înapoi în valiză? Totuşi, faptul că nu am mai fost la Belgrad de destulă vreme cît să fi crescut acolo o întreagă generaţie mi-a devenit brusc ceva extraordinar. Conversaţia din Mariahilfer Strasse a fost declanşatorul.

Îmi amintesc de ultima vizită la Belgrad, în 1991, chiar înainte ca Croaţia să-şi proclame independenţa. Poate unul din acei tineri s-a născut chiar atunci. Poate fata? Părinţii ei ar fi putut trăi în centru, aproape de gară, unde stăteam împreună cu prietena mea Mirjana. Poate că mama ei cumpăra pîine de la brutăria de alături şi sîmbăta dimineaţa mergea la piaţa ambulantă din Kalenica.

Apoi prietena mea Mirjana a murit de o boală grea. Alt prieten, Boris, cu care am băut cafea în ultima zi a vizitei mele, s-a căsătorit. Cînd l-am revăzut, zece ani mai tîrziu, pe aeroportul din Frankfurt, băiatul lui începuse deja şcoala. Ana, o altă prietenă, s-a mutat la Paris, apoi la Sarajevo. Ljubica a plecat în Slovenia, apoi în Suedia, şi apoi în Belgia, şi s-a întors recent, sătulă de atîtea mutări. Un coleg ziarist, care mergea des la Zagreb, a devenit ministru al informaţiilor în Guvernul lui Slobodan Milosevic. Un altul a devenit şeful televiziunii naţionale sîrbe – principalul instrument de propagandă naţionalistă. Un al treilea l-a însoţit pe generalul Ratko Mladic la Srebrenica şi a documentat triumful său morbid de acolo.

Bucăţele de informaţii soseau mereu, ca dovezi ale modului în care ne schimbam. Despre cum cutare sau cutare prieten a devenit... Chiar, un ce? Un duşman? Sau o persoană atît de diferită că nu mai putea fi recunoscută, un ministru, un scriitor de proză naţionalistă, un purtător de cuvînt al urii? Oare chiar i-am cunoscut cu adevărat? Putem cunoaşte oamenii cu adevărat, putem avea încredere în ei? Deprimarea se instala odată cu aceste întrebări, dezvăluind partea urîtă a naturii umane. Mă priveam în oglindă căutînd semne de schimbare la mine însămi. Frica faţă de alţii este în acelaşi timp frica de tine însuţi.

Băiatul de pe balustradă


Ştiam că vizita la Belgrad ar aduce înapoi imagini şi sentimente pe jumătate uitate. Cum ar fi cuvintele unei femei musulmane din Srebrenica, al cărei fiu fusese ucis în braţele ei de un soldat sîrb: „am fost forţată să beau sîngele propriului meu copil“. Cuvintele ei mi s-au întipărit în memorie, şi stau acolo de 13 ani. Cum ar fi fotografia de pe coperta revistei Dani din Sarajevo, arătînd un tînăr în blugi, adidaşi şi tricou alb, aplecat peste o balustradă. Nu era nimic special în fotografie, cu excepţia unei găuri uriaşe în dreptul pieptului. Ce ciudat m-am gîndit, o gaură în pieptul său prin care puteai vedea balustrada metalică. Mi-am fixat ochii special pe balustrada de fier, pentru că vederea ei făcea întreaga scenă mai puţin reală...

Oare, asemenea oricui, vreau să evit confruntarea cu propriile emoţii referitoare la foştii mei prieteni din Belgrad, gîndindu-mă că e mai bine să stau departe? Dar, pe de altă parte, de ce o călătorie la Belgrad ar fi diferită de o călătorie la Zagreb? Ar trebui să văd acelaşi gen de oameni – vechi prieteni sau colegi care au devenit naţionalişti, sau doar oportunişti. Ar trebui să mă confrunt şi cu faptul că atît de mulţi oameni dragi mie au părăsit ţara. Din aceste puncte de vedere, Zagrebul seamănă cu Belgradul. Şi totuşi nu este acelaşi lucru. Trăiesc şi muncesc în Zagreb, este oraşul meu, şi nu pot evita să mă confrunt cu realitatea sa de după război. Doar dacă vreau să plec şi să nu mă mai întorc niciodată.

Dar pot evita Belgradul. „Belgradul este o parte din trecutul nostru“, mi-a spus Boris cînd l-am întîlnit recent. El s-a reîntors la Belgrad din SUA, cu ani în urmă. Ca de obicei, nu ne-am întîlnit în Zagreb, oraşul meu, sau Belgrad, oraşul său, ci la Viena. La o altă conferinţă, bineînţeles. Am vorbit despre greutatea întoarcerii în locurile vechi, care au fost ale noastre, dar nu mai sînt. Mi-a descris prima călătorie la Dubrovnik după război. A fost dureros, nu numai din pricina nostalgiei verilor petrecute pe străzile de piatră. Sau din cauza devastării produse de bombe asupra frumosului oraş medieval. Era trist să fie acolo, conştient de faptul că soldăţoii iugoslavi făcuseră asta şi în numele său. „Trebuie să vii să vezi Belgradul şi oamenii săi. Oraşele sînt oamenii lor“ – mi-a spus el.

Apoi Boris mi-a arătat o poză a fiului său, un tînăr frumos îmbrăcat în costum. Era greu de crezut că acel băieţel pe care l-am văzut pe aeroportul din Frankfurt şi în casa lor din SUA este acum student la Drept. Era imediat după ce auzisem conversaţia de pe Mariahilfer Strasse şi, din nou, am realizat că o întreagă nouă generaţie va vota la următoarele alegeri. Fotografia băiatului lui Boris mi-a amintit că nu m-am confruntat cu realitatea acestor tineri. Nu am observat ceva important: nu i-am văzut crescînd. Ce ştiu despre ei? Faptul că nu pot călători fără viză, nu pot vedea Londra sau Paris sau chiar Trieste. Nu mai pot merge nici măcar la Bucureşti sau la Sofia.

Cît de trist şi absurd, şi cît de umilitor pentru ei! Generaţia mea călătorea prin Europa fără vize, cu vechiul paşaport roşu iugoslav. Era o sursă de mîndrie, o diferenţă specifică faţă de alte ţări care făceau parte din blocul sovietic. Ne invidia tot blocul comunist: în anii ’70 călătoream în Italia şi Franţa, în Marea Britanie şi Suedia, la cules de căpşuni, pentru a face bani peste vară. Cînd eram studentă, am lucrat în Suedia la un depozit, timp de trei luni, şi m-am întors cu bani pentru un an întreg. Mai presus de toate, eram invidiaţi pentru că puteam cumpăra blugi, pantofi fini italieneşti, cărţi străine şi discuri. Pe de altă parte, libertatea de a călători a devenit unul dintre motivele pentru acceptarea sistemului politic, funcţionînd ca un fel de mită. Am fost mituiţi să credem că „socialismul cu faţă umană“ are sens şi putea funcţiona. Că nu mai era cazul să-l contestăm.

Apoi am realizat că erau puţine şanse ca aceşti copii vorbind sîrbeşte pe Mariahilfer Strasse să fie chiar din Serbia; în caz că erau, făceau parte dintre cei norocoşi care au reuşit să obţină vize. Am asistat recent la nişte discuţii despre problema vizelor pentru tinerii europeni din afara UE. Vizele sînt greu de obţinut, în special pentru sîrbi, şi în acest fel tinerii sînt izolaţi şi împiedicaţi să vadă lumea – spune o linie de argumentaţie. De ce să pedepsim nişte tineri pentru ceva ce nu au făcut? Nici nu erau născuţi cînd a izbucnit războiul. Ei nu sînt responsabili pentru ceea ce au făcut părinţii lor – a spus un vorbitor în timpul conferinţei, cu mînie în glas.

Discursul său căuta în mod clar simpatia publicului, dar trebuie să mărturisesc că eu nu am simţit nici un fel de simpatie. Am fost supărată pe furia lui. Vorbind în numele lor, cumva el sugera că noua generaţie nu merită un astfel de tratament din partea „Europei“. Argumentul său era că, fiind tineri, trebuie să fie nevinovaţi. Exact această presupusă nevinovăţie a tineretului sîrb m-a iritat.

Ştiu cîte ceva despre asta. Eu însămi, generaţia mea, am prezumat propria inocenţă deoarece ne-am născut după Al Doilea Război Mondial. De ce am fi avut de-a face cu crimele comise într-un moment cînd nu eram născuţi? Iar tineretul sîrb nu este tocmai într-o situaţie similară, pentru că părinţii noştri au luptat corect, un război de apărare antifascist (deşi bănuiesc că părinţii lor din Serbia contemporană pretind acelaşi lucru). Dar, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, părinţii noştri au comis crime de război despre care nu au vorbit niciodată. Nu-i învinuiesc pentru tăcerea lor – acelaşi tip de tăcere o vedem astăzi după războaiele din Croaţia, Bosnia şi Kosovo. Vina e a noastră, de a nu fi pus întrebarea cea mai simplă şi mai dificilă: ce ai făcut în război, tată? Aveam responsabilitatea de a chestiona justificările lor şi interpretarea ideologică a istoriei. Am eşuat pentru că nu am făcut asta. Era responsabilitatea mea – a noastră, responsabilitatea fiecărei generaţii următoare, de a afla adevărul despre războiul lor, care nu a fost doar un război antifascist şi o revoluţie comunistă, ci şi un război civil. Cu toate acestea, am crezut în istoria oficială şi în manualele şcolare, pentru că a fost mai uşor să trăim aşa. Atitudinea noastră faţă de trecut a fost unul dintre motivele pentru care noile războaie naţionaliste din anii ’90 au izbucnit atît de uşor.

Nu ştiu prea multe despre noua generaţie din Serbia, dar îmi pun o întrebare importantă: cît de mult ştiu ei despre trecutul lor? Ascultîndu-l pe tînărul sîrb vorbind furios despre vize în cadrul conferinţei, mă gîndeam că se află în eroare. Asemenea nouă în alte vremuri, generaţia sa de acasă este responsabilă. Pentru tăcerea sa, pentru a nu fi întrebat despre ce s-a întîmplat înainte de naşterea lor, pentru a nu le fi păsat de ceea ce au făcut părinţii lor în timpul războaielor, pentru a fi considerat că au dreptul la viză doar pentru că sînt tineri, că mîinile lor sînt curate, iar aroganţa lor justificată. Pentru că nu şi-au întrebat părinţii de ce sînt lipsiţi de vize.

E adevărat, tînăra generaţie de sîrbi nu poate fi considerată responsabilă pentru trecut. Dar toţi sînt responsabili pentru atitudinea lor curentă faţă de trecut, deoarece este important pentru viitorul lor. Asta a fost lecţia pe care noi, generaţia părinţilor lor, ar trebui să o fi învăţat. Pentru că nu am priceput asta la timp, a trebuit să primim lecţia în modul cel mai dureros.

Nu putem fi toţi albanezi

Mulţumită cuvintelor înţelepte ale lui Boris, am înţeles că nu de revederea prietenilor din Belgrad mă temeam. Ne-am întîlnit în toţi aceşti ani la conferinţe şi festivaluri în străinătate, şi ştim exact ce a făcut fiecare dintre noi sau ce a scris după război. Ştim totul despre greşelile noastre şi despre neînţelegerile noastre. De exemplu, despre greşeala pe care am făcut-o şi de care mi-e încă ruşine: era, cred, în 1999 sau 2000, după exodul îngrozitor al albanezilor din Kosovo, cînd tînărul meu coleg din Serbia, Vladimir Arsenijevic, a scris un text intitulat „Sîntem toţi albanezi“. A fost o singură frază acolo care m-a deranjat teribil. Arseniejevic scria că s-a dus la bucătărie, a deschis frigiderul şi a scos o bere rece. Aşa cum mi-am imaginat scena, o bere „rece“ a fost pur şi simplu prea mult. Descria suferinţa kosovarilor şi exodul lor în Albania şi Macedonia, rînduri lungi de refugiaţi care defilau sub un soare nemilos, cu toate posesiunile lor în cîţiva saci de plastic. Şi el s-a dus să-şi ia o bere „rece“, să bea o înghiţitură înainte să continue să deplîngă soarta lor! Chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi trebuit să o menţioneze. Nu ar fi trebuit să amestece berea cu refugiaţii, nici măcar în articolul în care îi susţinea moral. Şi nu, nu putem fi toţi albanezi, cu siguranţă nu atunci cînd unul poate bea o bere rece în timp ce altul încearcă să scape de teroare. Era ceva în neregulă cu această descriere, ceva ipocrit. Şi totuşi, Arsenijevic a fost unul dintre puţinii scriitori sîrbi care s-a opus naţionalismului şi războiului din Kosovo. Textul său, doar pentru că ştiam că el nu era ca alţii, m-a mîniat mai mult decît orice ar fi scris un naţionalist. Cu toate acestea, am greşit criticîndu-l public pentru asta. Am greşit în a cere perfecţiunea morală de la el.

Cîţiva ani mai tîrziu m-am întîlnit cu tînărul scriitor, pentru prima dată. Era în Croaţia. Un bărbat înalt, subţire, cu părul lung prins într-o coadă de cal şi cu ochi blînzi. M-am prezentat şi i-am cerut iertare pentru critica mea. Mi-a acceptat scuzele cu un zîmbet.

Boris şi cu mine ştim ce au făcut alţi prieteni şi foşti prieteni, în timpul războiului. Putem spune despre fiecare cunoştinţă ce a făcut – aşa cum alţii pot spune despre rudele lor, prietenii şi vecinii lor, ce au făcut în Bosnia sau Kosovo. Diferenţa este că majoritatea oamenilor nu vor să recunoască că au luat parte la război. Nu toţi sînt criminali de război şi ucigaşi, aşa că nu este o chestiune de vinovăţie. Unii trebuie să se confrunte doar cu responsabilitatea de a fi votat pentru un regim criminal, de a crede că ei şi doar ei au fost victime. Ale lui Miloşevici şi ale marilor puteri (la urma urmei, nu a fost bombardat Belgradul de superputerea americană?). De a fi crezut că nu exista altă soluţie decît a ceda presiunii naţionaliste. Din păcate, sîrbii trăiesc în plină negare a trecutului lor recent. Problema este că nu pare să existe nici o dorinţă în cadrul societăţii pentru aflarea adevărului.

Nu putem să tăcem. Nu putem repeta greşelile noastre sau cele ale părinţilor noştri. Trebuie să ne confruntăm cu trecutul. Aceasta este sarcina oamenilor care au asistat la război. Iar tînăra generaţie de după război are propria răspundere în aflarea adevărului. Nu UE, ci părinţii lor sînt cei care-i pedepsesc: nu sînt privaţi de vize din cauza a ce sînt, ci din cauza a ceea ce părinţii lor au făcut. Sau nu au făcut. Tînăra generaţie din Serbia suferă de izolare din cauza singurului lucru pe care ar trebui să-l facă şi nu-l face: să pună întrebări. Din acest motiv, cred, nu am mai mers la Belgrad de atîta timp. Nu am putut suporta tăcerea lor şi negarea, aşa cum nu am putut-o accepta, în propria mea ţară.

P.S. 22 decembrie 2009. Afirm în acest eseu că tinerii sîrbi, care se lamentează că trebuie să ceară viză pentru a merge în străinătate, ar trebui să-i întrebe pe părinţi de ce ţara lor a fost izolată şi ce au făcut în timpul războiului. De ce, chiar dacă nu sînt responsabili pentru ce au făcut părinţii lor, tinerii născuţi după 1990 sînt responsabili pentru viitor. Acum cetăţenii sîrbi nu mai au nevoie de viză pentru a merge în ţările membre ale Uniunii Europene. E o veste bună, dar problema rămîne. Istoria nu e o proprietate privată şi problema responsabilităţii nu poate fi ascunsă sub covor ori lăsată pe seama politicienilor: toată societatea trebuie implicată. Cu vize sau fără, nu există democraţie fără responsabilitate. 

Apărut în Eurozine. © Slavenka Drakulic/Eurozine 

traducere de Cristian GHINEA 

Articolul Slavenkăi Drakulic a produs senzaţie la Belgrad, unde a fost preluat de ziarul Politika. Mai multe aflați din textul Un articol rasist sau un articol necesar?