OBSERVATOR CULTURAL, nr. 521

Comentînd topul celor mai bune romane româneşti din ultimul deceniu realizat de Adevărul literar şi artistic acum cîteva săptămîni, Daniel Cristea-Enache scrie în articolul „Mircea Cărtărescu, criticii şi literatura“:

„Dacă e vorba de Romanul deceniului şi dacă deceniul începe în 2001 şi se încheie în 2010, nu voi pune în top romane precum Orbitor I de Mircea Cărtărescu (1996), aşa cum au făcut Marius Chivu, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu şi Simona Sora, Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş (2000), cum a ales acelaşi Marius Chivu, sau Povestea Marelui Brigand de Petru Cimpoeşu (2000), cum au votat Mihai Iovănel şi Andrei Terian. Nu contează cît de bune sînt sau nu sînt aceste romane. Fapt e că ele nu se încadrează în deceniul la care ne referim. Discutabilă mi se pare, apoi, şi opţiunea pentru o trilogie şi/sau pentru unul dintre volumele ei componente. Dacă Marius Chivu, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu şi Simona Sora votează trilogia Orbitor, Paul Cernat (greşind anul) şi Al. Cistelecan votează volumul II din ea, Corpul, iar punctele de la acest volum se adună, aiuritor, cu punctele de la întreaga trilogie, care prin volumul I mai şi iese din intervalul avut în vedere.“

Ce face ca un roman să „se încadreze“ într-un deceniu, şi nu în altul? Ce înseamnă asta cu adevărat şi, de fapt, ce relevanţă are: literară, sociologică, politică, filozofică? Oare un mare roman nu îşi creează / alege singur deceniul (vezi şi teoria orizontului de aşteptare)? Sînt variaţiile (tematice, stilistice, narative etc.) şi diferenţele (de valoare) între primul şi următoarele două volume ale trilogiei cărtăresciene atît de mari, încît nu doar că nu aparţin toate aceluiaşi deceniu (dacă aparţin ambelor decenii?)  dar trebuie şi judecate separat? Şi de ce ar fi contraindicat ca o operă conceptuală (triptic, trilogie, simfonie etc.) să fie judecată în totalitatea ei? Iată cîteva întrebări legitime pe care textul lui Daniel Cristea-Enache le lasă deocamdată fără răspuns.