George Clooney a reaprins o veche dispută, după ce a sugerat, într-un răspuns la întrebarea unui jurnalist grec, că restituirea de către British Museum a sculpturilor de marmură ale Partenonului din Atena, cunoscute în Marea Britanie ca Elgin Marbles, ar fi „ceea ce trebuie făcut“.

La începutul secolului al XIX-lea, frizele şi sculpturile au fost luate din Partenon de către lordul Elgin, ambasador britanic în Imperiul Otoman din 1799 în 1803. Elgin le-a vîndut guvernului britanic, care le-a expus la British Museum. Grecia le vrea înapoi.

Evenimentul care a prilejuit recentul turnir istoric este lansarea noului film al lui Clooney, The Monuments Men, care ilustrează eforturile Aliaţilor de a salva opere de artă din calea naziştilor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Comentariile sale l-au înfuriat pe primarul provocator al Londrei, Boris Johnson, el însuşi autor şi specialist în cultură clasică, care a ripostat că poziţia adoptată de Clooney în această problemă e asemănătoare cu cea a naziştilor portretizaţi în filmul său.

Dar, în această dispută, filmul ne interesează mai puţin decît identitatea personajelor implicate. Cea mai importantă întrebare este, probabil, aceasta: pe cine e publicul înclinat să-l creadă – pe Clooney, pe Johnson (sau, poate, pe nazişti)?

Desigur, am putea să ne întrebăm ce importanţă au, pînă la urmă, persoanele implicate; faptele ar trebui, fireşte, să vorbească de la sine. Şi totuşi, în cazul unor astfel de întrebări – ca şi în cazul atîtor chestiuni importante, politice, sociale, economice şi culturale –, ceea ce ajungem să credem nu se bazează întotdeauna numai pe fapte. Uneori, e adevărat, poate că ne gîndim în profunzime la avantajele şi la dezavantajele fiecărui argument, căutînd activ informaţii şi date în sprijinul unuia sau altuia dintre punctele de vedere; în alte cazuri însă ne bazăm pe o evaluare quick and dirty (de moment, ad-hoc) a argumentelor, ghidîndu-ne nu atît după dovezi, cît după popularitatea şi experienţa avocatului.

Specialiştii în psihologie socială şi a cogniţiei au înţeles de mult aceste două procese de bază, prin studiul modelelor „procesului dual“, care explică cum procesăm informaţia şi cum ne formăm, eventual, o opinie. Cînd cumpărăm în grabă, să spunem, un prăjitor de pîine, folosim ruta periferică de procesare a informaţiei, în vreme ce, cînd cumpărăm un automobil, folosim aşa-numita rută centrală, luînd în considerare caracteristici tehnice, estetice şi de siguranţă.

Studierea sistematică a metodelor de persuasiune a început în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd armata SUA a realizat că, pentru a putea combate o naţiune fascinată de Hitler, va trebui să sporească gradul de motivare a trupelor şi să obţină susţinere populară în favoarea războiului. Armata a cerut sprijinul psihologului Carl Hovland de la Universitatea Yale şi a asociaţilor săi, care au produs ceea ce a devenit binecunoscutul model de persuasiune, care presupune trei grupuri de variabile, referitoare la comunicator, auditor şi mesaj.

Hovland a recurs la ideile din Retorica lui Aristotel, potrivit cărora puterea de convingere se bazează pe caracterul vorbitorului, pe starea emoţională a interlocutorului şi pe logica argumentării, aceasta din urmă fiind cea mai importantă.

Cercetarea psihologică a arătat că oricare dintre aceşti trei factori poate avea efect de persuasiune, în funcţie de atractivitatea vorbitorului sau de predispoziţia interlocutorului. De exemplu, fanii de sex feminin ai starurilor de film ar putea fi extrem de predispuşi să creadă orice afirmaţie care vine din partea celui mai faimos grizonant de la Hollywood. Sau, în cazul naziştilor, teama ar fi cea care predispune auditoriul să se lase convins.

Dar, în cele mai multe cazuri, cînd oamenii sînt confruntaţi cu probleme de importanţă majoră, ei vor folosi, cel mai probabil, aşa-numita rută centrală de procesare a informaţiei, şi asta pe bună dreptate. Problemele referitoare la patrimoniul cultural mondial, bunăoară, merită o deliberare atentă şi chibzuită a faptelor. E, într-adevăr, de datoria noastră, şi este fundamentul oricărei civilizaţii prospere, ca deciziile importante să fie luate numai după examinarea tuturor informaţiilor relevante şi evaluarea beneficiilor relative ale fiecărui punct de vedere.

Odată îndeplinită această datorie, o persoană logică va înţelege că marmurele Partenonului, deţinute vreme îndelungată de un muzeu emblematic al unei foste puteri imperiale, au fost separate violent de restul sculpturilor din Partenon – o ofensă adusă artei şi o rană nevindecată, provocată de britanici încercatului de vremuri popor grec. În acest moment, e posibilă o singură concluzie: sculpturile jefuite trebuie să se reunească în locaşul lor istoric şi să fie arătate lumii, aşa cum şi-au dorit artiştii antici.

V-am convins? Poate că nu – sînt grec, în cele din urmă. Dar să nu-l credeţi nici pe Clooney (sau pe Johnson). Să decizi amplasarea patrimoniului cultural mondial nu e totuna cu a cumpăra un prăjitor de pîine. 

Alexios Arvanitis este lector de psihologie socială la Business College, Atena. 

© Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2014. 
www.project-syndicate.org 

traducere de Matei PLEŞU