Acum trei ani, cam pe vremea asta, pregăteam cu Svetlana Cârstean pilotul „Incubatorului de lectură“. Încă nu se numea așa, dar eram curioase dacă un fel de ficțiune literară aplicată ar putea funcționa și ar ajuta pe cineva în viața reală. Altfel spus, ne-am propus să plecăm „pe teren“ ca să ne lămurim, cît de cît, de ce nu citesc copiii. Și ne-am întrebat cum am putea să intervenim eficient în acest lanț al slăbiciunilor cu ce știm noi cel mai bine, cu experiența de cititoare profesioniste, și apoi de scriitoare. Motivele pentru care toată lumea se plînge de lipsa de interes a tinerilor pentru lectură sînt multiple: programa școlară, incapacitatea de a înțelege literatura într-un sens larg, lipsa instrumentelor prin care să te poți apropia de un text de ficțiune, presiunea examenului la limba și literatura română, tehnologia etc.

Nu ne-am propus în demersul nostru să facem ateliere de scriere creativă, pentru că ne-a interesat mai mult decît atît. În primul rînd, să îi expunem pe copiii cu care ne întîlnim (cu vîrste între 9-17 ani) la alt gen de texte, pe care, cel mai probabil, nu le-au auzit pînă atunci. Să probăm „pe viu“ puterea de seducție a literaturii contemporane. Apropo, cei mai mulți dintre elevii cu care ne-am întîlnit, și să tot fie deja vreo 600, nu știu ce înseamnă cuvîntul „contemporan“. Dar, la întîlnirile noastre, nu le citim numai texte ale scriitorilor de azi, ci texte despre care credem că i-ar provoca să înțeleagă niște mecanisme și le-ar declanșa propriile povești: Kafka, Cheever, Márquez, Vian, Salinger și multă poezie. Și ceea ce a început atunci, în acea vară, dintr-o curiozitate aproape jurnalistică, a devenit din ce în ce mai coerent în următorii ani. Cea mai recentă experiență, cea de la „Memorialul Ipotești. Centrul Național de studii Mihai Eminescu“, unde am lucrat cîteva zile, la invitația Alei Sainenco, cu o grupă de copii și profesoarele lor de română, din județul Botoșani, ne-a făcut încă o dată să credem că nu e suficient să fie pe lume cărți senzaționale dacă nu are cine să le citească și că, pentru această cauză, nici un timp nu va fi irosit, ci cîștigat.

Cînd scrii și publici o carte, vezi rar ochii celor care te citesc. Cînd schimbi ceva în desenele personale ale unor tineri, care știi că își vor aminti ce le-ai spus și îți vor cere apoi recomandări de lectură, îți vor arăta liste de cărți comandate și își vor da seama singuri cînd au de-a face cu literatură adevărată și cînd cu niște cuvinte goale, ce ai învățat și ai descoperit tu ajută și inspiră. Căci, după ce ne-am luat rămas bun, cu greu, unii de alții, profesoarele de română ne-au spus că, după această experiență, vor continua să lucreze cu elevii lor și o să aplice „metoda“ noastră.

În Anul Cărții, sîntem, în aceste demersuri, pe „persoană fizică“. Atunci cînd nu există politici educaționale de nici un fel, nici nu mai contează numărul de copii cu care reușești să lucrezi în regim independent. Devine important să nu abandonezi și să continui. Un domn șofer ne a întrebat, cînd ne duceam de la Botoșani la Ipotești, cine ne pune să facem munca asta. Și a fost ca o mică iluminare. Am rămas puțin pe gînduri. În fond, omul avea dreptate: am putea foarte bine să stăm acasă, să ne facem job-urile, să citim, să ne scriem cărțile. Cu toate astea, în ciuda tuturor greutăților, am ales deocamdată să nu cădem pradă unor prejudecăți care nu țin nimănui de cald, dar pot fi confortabile.

Cititori înainte de toate

După o călătorie cu trenul de noapte de la București la Botoșani ajungi destul de frînt. Unul dintre vecinii de compartiment cu care am vorbit a fost impresionat de ce i-am povestit despre „Incubatorul de lectură“, așa că s-a trezit la Verești, la 5 dimineața, și m-a ajutat cu valiza, deși omul mergea mai departe, pînă la Suceava. Am început atelierele fără să mai dormim. Și după cele mai bine de cinci ore de stat cu copiii, un aer de tabără plutea peste noi. Am avut la Ipotești niște interlocutori minunați. Prima zi e mereu ca un glob de cristal. Ne uităm prin el, ne tatonăm unii pe alții, pentru ca apoi să începem să construim legături strînse din texte. Dintre copii, Teodora a fost cea care a zis că citise poezie mai nouă, a pomenit de Adrian Păunescu. Unii copii făceau muzică, alții erau la clase de matematică, informatică sau la gimnaziu. De la început, și doamnele profesoare care veniseră să-i însoțească la Ipotești au intrat în joc, au „desfăcut“ texte și au scris cot la cot cu copiii. Ceea ce intuiserăm, instinctiv, că și profesorii de română sînt prinși la mijloc, undeva între sistem și programă, și că au la rîndul lor nevoie de un refresh literar de alt fel, s-a dovedit în timp perfect valabil. Și că, în „Incubatorul de lectură“, nu subminăm metoda clasică de predare, ci îi aducem un upgrade de care e mare nevoie. E vorba despre o altă perspectivă în raportarea la text.

Ne-am despărțit după ce am întors pe toate fețele o proză scurtă a lui Cheever, care i-a intrigat și i-au dat tîrcoale pînă au reușit să o demonteze ca pe o jucărie interesantă, care îți place atît de mult că vrei să vezi din ce e făcută și ce e înăuntru.

Seara, la Ipotești, e liniște, verde și pace. Caprele trec pe drum. Miroase a balegă proaspătă. La sfîrșitul primei zile am mîncat o pizza în vîrful patului și am adormit cu gîndul la livada de pruni și meri care se vedea pe geamul camerei. Și la hashtag-urile copiilor #nusintpoeta și #amurechilerosii, care ne-au făcut să rîdem în hohote.

Multă poezie

Ne propuseserăm ca a doua zi să le citim poezie. Nu știu cum am ajuns să vorbim mai întîi cu copiii despre jurnal, despre tipuri de a capta realitatea, despre ficțiunea realității și realitatea ficțiunii, decupajul pe care îl operează autorul în poveste. Au urmat texte de Cristian Popescu, Sorin Gherguț, Simona Popescu, Eminescu, Adela Greceanu, T.O. Bobe, Andrei Dósa, Marius Ianuș etc. și discuțiile s-au dus iar departe, pînă la moralitatea în artă, ironie și autoironie, livresc și subminarea discursului în postmodernism, credibilitatea textului și multe altele.

După mai bine de trei ore a fost nevoie să le aducem aminte că ar fi timpul să mai și mănînce, ca să prindă putere pentru partea a doua a întîlnirii. Timpul a trecut atît de repede că ar fi putut să ne prindă întîi toamna, apoi iarna împreună, la cîte lucruri am fi vrut să le citim și să vorbim cu ei.

Literatura n-are niciodată un traseu stabilit. Nu ține cont de marcajele de pe nici o hartă. De la Exuvii am ajuns, în „Incubatorul de lectură“, la identități neașteptate. La conturi false pe rețelele de socializare. La avataruri care te pot ajuta să te exprimi sau să scrii poezii și povești, fără să simți că ești judecat. Cînd Svetlana Cârstean i-a întrebat pe copii dacă ei au sau au avut identități false, s-a făcut liniște, apoi cei mai mulți au vorbit despre asta și ne-au povestit de ce au nevoie de ele și în ce fel îi camuflează.

Pentru prima dată am făcut exercițiul ăsta: i-am rugat să scrie o scrisoare către ei la 5 ani și alta către ei la 50 de ani. Cam jumătate i s-au adresat cu „dumneavoastră“ adultului care vor deveni. Și și-au spus atîtea lucruri. Nu ne așteptam să fie o cantitate atît de mare de emoție în aer. Am recunoscut apoi amîndouă că ne-am stăpînit cu greu lacrimile.

Am încheiat „Incubatorul de lectură“ de la Ipotești într-o baie de soare, cu proza lui Márquez „Lumina e ca apa“. Ne am despărțit cu greu și am tras de ultima jumătate de oră ca de o gumă de mestecat. Ne-am promis că o să ne revedem la anul. Am cunoscut copii și profesori senzaționali. Am făcut o super-echipă și am simțit că ce se întîmpla în orele petrecute împreună vor lua cu ei mai departe. Ne-am imaginat că pomii din livadă pot să zboare noaptea și că pe cerul de aici sînt, de fapt, mere dulci, nu stele.

I-am văzut, în toate aceste zile, cum prind curaj odată ce se obișnuiesc cu sound-uri literare noi. Cum scrisul li se schimbă și se pot juca cu registrele, își iau libertăți din ce în ce mai mari în ceea ce privește propria narațiune. Și textul la „prima vedere“ nu mai e ceva necunoscut de care te temi, ci un teritoriu pe care vrei să-l descoperi și vrei să-l îmblînzești și să-l înțelegi.

Și, în tot acest demers, nu doar copiii descoperă lucruri, ci și noi. Căci cu fiecare grupă nouă testăm autori și texte de care nu ne-am ocupat înainte. Cînd părinții lui Nicolae, un tip sobru, ne au spus că fiul lor a venit de la „Incubator“ entuziasmat și că ce am făcut împreună o să folosească și la examene, ne-am bucurat enorm. Luca și David au fost aplaudați de mai multe ori după ce și-au citit textele. Iar Teodora a prins curaj și și-a lansat, zilele astea, primul blog de cititoare: „Devoratoarea de cărți“.

Și pentru că vara n-a trecut cu totul, în week-end-ul următor îi punem „Incubatorului de lectură“ roți și plecăm la Tulcea, unde o să ne întîlnim cu copiii din Delta Dunării, în cadrul RowmaniaFest.