Antropoloaga americană Katherine Verdery a fost distinsă cu titlul de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti. Autoare a şase cărţi despre România, Katherine Verdery este profesoară la City University din New York. Verdery a vizitat pentru prima dată România în anii ’70 şi a cercetat, printre altele, chestiuni legate de inechităţi sociale, relaţii interetnice, decolectivizare şi ideologie naţională. Recent a publicat, împreună cu Gail Kligman, volumul Ţăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România (Editura Polirom, 2015). Redăm în cele ce urmează o versiune prescurtată a discursului susținut în cadrul ceremoniei de decernare a titlului.

 

De 43 de ani locuiesc într-un sat din Ardeal care se numeşte Aurel Vlai­cu, locul de naştere al marelui aviator. Nu locuiesc acolo tot timpul, ci – mai ales după 1989 – aproape anual, timp de o săptămînă, două sau (periodic) pentru un an. Am acolo familie, rude (şi vii, şi morţi). Nu sînt tocmai rude de sînge, dar îmi sînt totuşi familie. Am „surori“ şi „frați“, am o mamă, sau chiar două, şi nepoţi. Antropologii denumesc această relaţie „practical kinship“, care se realizează nu prin sînge, ci prin comportament şi sentiment. Şi am mai mulţi prieteni la Aurel Vlaicu decît în oraşul unde stau, New York.

Vă mărturisesc deschis: n-am știut mare lucru despre România cînd am venit aici pentru prima dată, în 1973. Mă credeam atotştiutoare, la 25 de ani, doctorandă la Universitatea Stanford. Aveam o pasiune pentru teorie. Veneam aici cu nişte teorii ultimul răcnet – despre fenomenele etno-naţionale, geografie culturală şi sociologia stratificării sociale. La început mi s-a părut mai important să operez cu teorii decît să aflu despre detaliile din viaţa oamenilor. Ideea mea a fost să vin în România cu aparatură teoretică la modă în Occident, să adun material şi să-l prelucrez: să fac cîrnaţi cu maşinăria teoriei de la mine şi cu materie primă din România, într-o atitudine oarecum colonializantă. Bineînţeles că vă prezint o caricatură, dar nu foarte exagerată. Mi-au trebuit cam mulţi ani să dobîndesc acea pasiune pentru detaliile etnografice, care îi deosebeşte în genere pe antropologi şi etnografi de sociologi – sau de filozofi, ca marele Lucian Blaga, elogiind satul românesc.

M-am descurcat cam prost. În proiectul cu care am venit în 1973 se prevedea să lucrez într-o zonă unde se interferau mai multe microzone etnografice şi să încerc să le explic originea şi dăinuirea. Eminentul prof. Mihai Pop, personajul care (spre marele meu noroc) m-a invitat la Institutul de Etnografie şi Folclor pentru a desfăşura această cercetare, mi-a sugerat că acest proiect ar avea perspective bune în județul Hunedoara. Dar atît de dornică am fost să văd satele din această zonă, încît în prima lună mi-am condus motoreta Mobra (cumpărată de la shop cu dolari) drept într-o zonă militară. N-am văzut afişul „Intrarea strict interzisă străinilor“. Aventura respectivă, am aflat în 2008, cînd mi-am citit dosarul de Securitate, mi-a adus o supraveghere permanentă pînă la plecare, în 1974, şi mai tîrziu.

Am ajuns la Aurel Vlaicu în 22 noiembrie 1973. În prima mea zi am făcut cunoştinţă cu femeia care avea să-mi devină cea mai valoroasă interlocutoare. Maria a fost – şi mai este, la 89 de ani – o femeie deosebit de deşteaptă, cu șapte clase, dar cu mari calităţi intelectuale şi cu un suflet cald şi primitor. Prin ea am învăţat despre relaţiile din sat: cine e rudă cu cine, cine a venit în sat din alt sat, cine bea cu cine, cine este respectat şi cine nu şi de ce, care sînt poreclele sătenilor, cine sînt naşii şi finii, şi, mai tîrziu, cine se culcă cu cine… Cu aceste informaţii puteam să fac multe în convorbirile mele cu oamenii.

Dar, mai presus de orice, puteam oricînd să intru la Maria în curte sau în bucătărie, să bem o cafea, să tragem o bîrfă şi să mă simt bine. Asta e mare lucru pentru o profesie în care pleci de acasă pentru foarte mult timp şi trăieşti printre străini. După o vreme, Maria a început să spună că ţine la mine ca la o fată a ei, iar eu o vedeam ca pe o mamă. Fiica ei „de sînge“, Angela, mi-a devenit ca o soră, şi fiul Florin mi-a devenit un prieten minunat şi un fel de frate. Moaşa şi Moşul, cumnaţii Mariei, au fost gazdele mele mult timp şi m-au adoptat şi ei drept fata lor. Mi-am mai făcut prieteni în sat, printre românii şi nemţii de toate vîrstele.

De ce merită să vă spun toate acestea? Abordarea mea ştiințifică nu prea seamănă cu tipurile de sociologie şi etnografie practicate în România în acei ani. În primul rînd, noi, antropologii americani, veneam şi nu plecam. Stăteam un an întreg sau chiar mai mult într-un singur sat, adeseori în casa unei familii, şi unii dintre noi tot reveneam în alţi ani după aceea. Oameni nu scăpau de noi. Ne puteau minţi un anumit timp, dar după aceea uitau răspunsul pe care ni l-au dat altă dată şi spuneau altceva, care ne dădea apă la moară. Se obişnuiau oarecum cu noi. Sociologii şi etnografii români, în schimb, veneau atunci în grupuri, se năpusteau asupra satului, stăteau cîte două-trei săptămâni, lucrînd mai ales cu unii interlocutori anume, şi plecau înapoi la oraş. Reuşeau să adune foarte mult material şi să-l „prelucreze“ în colectiv, ceea ce dă avantaje mari în interpretarea materialului. Mă gîndesc la rezultatele magistrale ale şcolii Gusti, de exemplu, sau ale echipelor de la Institutul de Etnografie şi Folclor al profesorului Pop. Le invidiez profund metoda de lucru în grup.

Dar ceea ce caracterizează metoda disciplinei mele este că, cu cîteva excepţii, lucrăm individual, nu în echipe, şi acest fapt are semnificative consecinţe metodologice. Pentru nevoile noastre umane sîntem siliţi să facem legături cu oamenii. Fiind singuri, dacă nu reuşim să facem legături, sîntem terminaţi. Iar realizînd aceste relaţii, sîntem într-un fel traşi dinspre felul nostru obişnuit de-a fi înspre lumea relaţiilor pe care ni le facem. În­tr un cuvînt, principalul nostru instrument de lucru devenim noi înşine şi capacitatea noastră de-a face relaţii cu oamenii. Ca metodă de lucru, este în acelaşi timp plăcută şi foarte grea. Pentru a reuşi, totuşi, esenţială este receptivitatea oamenilor respectivi. Românii fiind o naţie cu un adevărat geniu de a crea relaţii bune cu alţii, inclusiv cu străinii, am avut noroc că am venit aici. Vlaicenii m-au ajutat să-mi folosesc principalul instrument de lucru: eu însămi.

Cartea care a rezultat din această primă cercetare, folosind antropologia relaţiilor interetnice şi teoria sistemului mondial a sociologului american Immanuel Wallerstein, a descris condiţiile din secolele XIX-XX care au frînat dezvoltarea agriculturii în Ardeal şi posibilităţile de viaţă pentru mulţi ţărani de acolo. Lucrarea a fost publicată sub titlul Transylvanian Villagers (Săteni din Ardeal). Făcusem totuşi imprudenţa să includ în carte cîteva bancuri despre relaţii etnice, care i-au supărat pe mulţi intelectuali de la Cluj şi Bucureşti. De aceea am considerat că trebuie să examinez mai adînc ideea națională, nu la sat, ci la intelectualii urbani. În 1984 am revenit cu o cercetare despre rolul istoriografiei în formarea ideii de naţiune la români. De data aceasta, majoritatea muncii mele nu a fost la sat, ci la biblioteci sau în conversaţii cu intelectuali. Teoriile mele au venit de la sociologul Pierre Bourdieu şi filozoful Michel Foucault, care au multe de spus despre intelectuali. Deci tema mea a fost determinată de experienţele mele în România, dar teoriile au venit din Franţa.

Mare noroc pentru mine: s-a schimbat regimul şi nu am fost exclusă din ţară, cum mă temeam, cînd a ieşit cartea National Ideology under Socialism. Cartea a examinat unele dintre dezbaterile-cheie din anii ’80, analizînd relaţiile între diverse tabere de producători de cultură – cu precădere scriitori, istorici şi filozofi, unii „de partid“ şi unii nu. Ţinta mea a fost să înţeleg cum o ţară socialistă putea să aibă un discurs atît de bogat despre „naţiune“ – ceva socotit incompatibil cu socialismul. A apărut în 1991, cu o traducere română în 1994, sub titlul Compromis şi rezistenţă.

În vara anului 1991 am revenit în Aurel Vlaicu prospectînd o nouă cercetare, pe care am formulat-o tocmai din ceea ce au vrut vlaicenii să-mi povestească: probleme cu restituirea terenurilor de la CAP. Era pentru prima data cînd un subiect de cercetare a venit nu de la mine, ci de la persoanele cu care intenţionam să lucrez. Habar nu aveam despre „proprietate“ sau despre subiectul privatizării. Dar vlaicenii s-au grăbit să-mi spună tot ce trebuia să ştiu ca să înţeleg ce li se întîmpla în acei ani. A fost cercetarea mea cea mai plăcută, cea mai palpitantă. Deşi am găsit ceva teorie în care s-o încadrez, viziunea vlaicenilor m-a influenţat cel mai mult, mai ales felul în care gazda mea Moaşa a rezumat întregul haos al restituirii: „Vine potopul!“ Ajutată de relaţiile mele cu vlaicenii, am putut intra şi eu direct în proces, mergînd cu comisia la măsurat, stînd în sală cînd sătenii veneau să se certe cu comisia de reîmproprietărire şi vorbind cu directorii de la Banca Agricolă şi Romcereal. Săptămî­nal mă duceam la tribunal să văd procese – unele chiar din Aurel Vlaicu. Această cercetare a produs încă o carte, The Vanishing Hectare (Hectarul care dispare), în care am analizat fenomenul decolectivizării.

Următoarea mea cercetare a fost strîns legată de aceasta. Discutînd cu vlaicenii despre desființarea CAP-urilor, am început să învăţ unele lucruri despre procesul invers, prin care CAP-urile fuseseră înființate începînd din 1948: colectivizarea. Împreună cu colega Gail Kligman de la Universitatea din California, am creat o echipă de 19 cercetători, 14 din România, ca să facem studii de caz în diferite zone ecologice, istorice, etno-naționale etc. Două cărţi au ieşit din această cercetare în colectiv: Transforming Property, Peasants and State, o carte de studii editată de „echipiştii“ noştri Dorin Dobrincu şi Constantin Iordachi, apărută mai tîrziu şi în limba română, şi o carte de sinteză, Peasants under Siege, scrisă cu ­Gail Kligman – tradusă anul trecut sub titlul Ţăranii sub asediu. Acolo am prezentat colectivizarea ca un fel de technology transfer, întrebînd în ce măsură transferul a eşuat şi de ce, şi am examinat efectul acestei imense schimbări asupra relaţiilor sociale în sat.

Mă opresc ca să vă atrag atenţia asupra traiectoriei pe care am pornit cu aceste patru cărţi. La început, în anii ’70, am venit cu problematica cercetării stabilită în afara ţării, la fel şi aparatura teoretică prin care am prelucrat materialul. Tema proiectului al doilea, în anii ’80, mi-a fost sugerată de experienţa mea cu prima: reacţia colegilor români, prin care am înţeles că n-am prea înţeles nimic despre optica intelectualilor asupra naţiunii. Dar felul de prelucrare tot de la savanţii occidentali a venit. Cu a treia, cercetată în anii ’90, s a schimbat balanţa: tema decolectivizării a venit dinspre vlaiceni, iar prelucrarea a fost un amestec între, pe de o parte, ideile unor antropologi anglo-americani, şi pe de alta, lucrările cărturarilor din România care cercetau tema decolectivizării. A patra carte, Ţăranii sub asediu, a fost rezultatul interacţiunii cu colegii români din echipa noastră şi cu alţi istorici români, iar aparatura interpretativă a fost mixtă.

Într-un cuvînt, toate aceste relaţii de cercetare m-au tras de pe linia mea iniţială şi m-au „românizat“, m-au domesticit. Cu ajutorul vlaicenilor mei, pornisem pe un drum important, devenind mai modestă şi, ca rezultat, am devenit un antropolog mai bun.

Dar acum ajung la răscrucea drumurilor mele: întîlnirea cu dosarul meu de Securitate – sursa ultimelor mele două cărţi, Secrets and Truths şi My Life as a Spy (în traducere la Editura Vremea cu titlul Viaţa mea ca spioană. Investigaţii într-un dosar de Securitate). Pentru proiectul despre colectivizare, lucrasem în arhivele Securităţii. După cîţiva ani, o doamnă de la sala de lectură m-a întrebat de ce nu-mi cer propriul dosar. Am ezitat. După o discuţie în care ea m-a convins, mi-am cerut dosarul. Deci traiectoria pe care am notat-o mai înainte s-a încheiat: de data asta, nu eu am venit cu propunerea de proiect din Vest, nici discuţiile cu vlaicenii nu mi l-au sugerat, ci un istoric român cu care formasem o relaţie mi-a propus ideea, care pînă atunci nu-mi trecuse prin cap nicidecum. Relaţii de colegialitate m-au deturnat de la drumul pe care mi-l croisem pînă atunci.

Cum am mai spus, în România m-am bucurat de multe relaţii sociale importante, afectuoase, folositoare. Tocmai aici, totuşi, m-am prăbuşit, din unghiul de vedere dat de dosarul meu. La fel ca şi pentru dvs., legăturile mele au devenit o pîrghie pentru securiştii dornici de a acapara informatori sau simplă informaţie. Cu cît îmi făceam relaţii mai bune cu oamenii, cu atît îi expuneam mai mult la neplăceri cu Secu.

Nu-mi voi îngădui înşirarea lucrurilor neplăcute pe care le-am găsit în dosar, presa dvs. dă suficiente exemple. În schimb, vă voi povesti cum am mers de la „victimă“ la „antropolog“: cum am procedat cu dosarul, arătînd încă o dată ce înseamnă disciplina mea de antropologie.

Vă mărturisesc că primele două-trei lecturi ale dosarului mi-au produs o ușoară înstrăinare faţă de România şi mai ales faţă de acei prieteni pe care i-am găsit acolo. Mi-au trebuit cam patru-cinci lecturi ca să încep să mă distanţez faţă de conţinutul dosarului (care conține 2.781 de pagini). Fiind antropolog, doream să-mi pot însuşi, măcar puţin, unghiul de vedere al securiştilor, să mă văd prin ochii lor. Aici m-am agăţat de ideea de spionaj, la care ei se refereau tot timpul, convinşi că sînt spioană. Examinînd dovezile lor, spre surprinderea mea, am aflat că au o bază bună pentru a mă socoti spioană: ca şi ei, folosesc pseudonime pentru persoane cu care vorbesc şi le denumesc „informatori“, îmi scriu notiţe într-un fel de cod, mă preocupă „starea de spirit“ (un subiect de bază pentru Secu pe vremea colectivizării), mă străduiesc să ştiu care dintre persoanele din jur sînt securişti, trimit toate trei exemplarele notiţelor la Ambasada SUA (pentru expedierea acasă) ş.a. Deci securiştii, folosind propriile lor criterii, m-au socotit un bun profesionist şi i-au avertizat pe colegii lor să aibă grijă.

Descoperirile acestea m-au pus pe gînduri. Prin ce, de fapt, se deosebeşte cercetătorul de securist? – o întrebare pe care aş fi crezut-o ridicolă pînă cînd am citit dosarul. Prin ea, am început a trece de la percepţia de victimă la cea de etnograf. Am pornit prin a-i căuta pe informatorii mei, găsind doi care mai trăiau (majoritatea celor importanţi muriseră) şi care erau de acord să vorbească despre experienţa lor. Una a terminat prin a-mi spune: „Cît rău mi ai făcut tu!“ A urmat o lungă discuţie ca să înţeleg cum ea s-a considerat victimă dînd informaţii despre mine. Al doilea şi a recunoscut acţiunile pe deplin şi mi-a explicat în detaliu cum a lucrat ofiţerul cu el, foarte interesant pentru mine.

După aceea, am încercat să desluşesc din dosar metodele de lucru ale securiştilor: presupunînd că voiau într-adevăr să adune informaţii, să creeze „cunoaştere“ de un anumit fel, prin care practici o făceau? Citind acolo – şi, mai departe, în dosarele altor bursieri străini ca mine –, am început să-mi dau seama de importanţa capitală a conceptului de „relaţii sociale“ pentru securişti. Ei au devenit maeştri în crearea, manipularea şi destrămarea acestor relaţii. Planul lor, în mod ideal, a fost să deposedeze „obiectivul“ de sursele de sprijin social independente şi să insinueze reţelele dorite de ofițeri în locul lor. Ei descriu felul de informatori din care ar fi vrut să-mi facă anturajul, în loc de anturajul pe care mi-l făcusem eu: bărbat necăsătorit, cunoscător al mai multor limbi, educat în specialitatea mea etc. (Aş fi vrut și eu!) Au înţeles că omul este suma relaţiilor sale şi că îl pot reface sau îl pot descoperi cunoscîndu-le. Securiştii erau maeştrii reţelelor.

Cu un sentiment crescînd de curiozitate, m-am hotărît să-i caut pe unii dintre ei: am vrut să văd cum va fi. Aici mă deosebesc de majoritatea disciplinelor, inclusiv de filozofia domnului Gabriel Liiceanu, care în excelenta sa carte Dragul meu turnător a inventat un personaj pentru ofiţerul lui, Pătrulescu. Eu i-am căutat pe ai mei. Am găsit trei. Toate trei discuţiile au fost foarte interesante – şi plăcute, ceea ce m-a stupefiat. Asta e înspăimîntătoarea Securitate?! Dacă nu altceva, am aflat că Securitatea ştia să recruteze ofiţeri care puteau face o legătură bună, şi asta mi-a schimbat imaginea relaţiilor lor cu informatorii.

Faimoasa antropoloagă americană Mar­garet Mead a scris: „Cel mai sigur şi perfect instrument al înţelegerii este propria noastră reacţie afectivă, dacă reuşim s-o folosim în mod disciplinat“. Aşa am încercat să fac. Atît de bulversată am fost de aceste întîlniri, încît am început să le discut cu prieteni şi colegi, cerîndu-le reacţii – care s-au dovedit a fi fascinante. Un coleg, de exemplu, mi-a spus că toată chestia asta cu securiştii invizibili şi secreţi a fost ridicolă: tot omul a cunoscut securişti la serviciu şi printre vecini, prieteni, colegi de clasă, rude. Multă lume a apelat la ei pentru ajutor. Vorbind cu colegii, m-am confruntat cu decalajul dintre ideologia (pe care mi-o însuşisem profund şi eu) despre îngrozitoarea Securitate şi mersul actual al lucrurilor. Prin acestea, se vede ce înseamnă a mă folosi pe mine însămi, reacţiile mele afective, ca unealtă de cercetare.

Tot revin la ideea relaţiilor sociale. Acum subliniez că ele ne ajută să depășim teorii care sînt la modă şi să mergem înspre o înţelegere mai bună, care permite ambivalenţa, incertitudinea, o examinare exploratoare a motivaţiilor. Pentru antropolog, drumul uneori nu este spre o teorie tot mai bună, ci spre deschiderea problemelor nerezolvate, prin contact autentic cu oamenii. Ultima mea carte foloseşte dosarul ca să scriu o meditaţie asupra etnografiei sub lupă, sub supraveghere, folosindu mă numai pe mine, în dialog faţă în faţă cu cîteva persoane. Nu neg nicidecum valoarea teoriei, care ne poate indica unde vom găsi probleme intelectuale importante. Semnalez, mai degrabă, faptul că, în cazul meu personal, a deveni etnograf pe deplin a însemnat să refuz dominaţia teoriei în favoarea unei metodologii cît se poate de personale. Aici am fost ajutată de geniul românilor de a face relaţii ca să înțeleg cît se poate de nuanţat. Încet-încet, am fost atrasă tot mai mult înspre relaţiile mele românești, şi pentru formularea problemelor, şi în capacitatea mea de-a stabili relaţiile necesare. În măsura în care am reuşit, aceasta se datorează experienţelor mele în România, care m-au învăţat să fac etnografie.

Foto: J.C. Arevalo