Marți, 1 decembrie 2015, a avut loc inaugurarea Borderline Art Space, un spațiu dedicat artei contemporane, cu sediul pe str. Belvedere nr. 18 din Iași. Expoziția de deschidere, intitulată „Subtitled“, a prezentat publicului lucrări de desen, video și intervenție pe obiect ale artistului Cătălin Rulea, care vor fi expuse pînă pe 31 ianuarie 2016. Argumentul expoziției aparține curatorului și criticului de artă Cătălin Gheorghe, iar lucrările de gravură au fost produse cu sprijinul atelierului The Source Workshop. Cătălin Rulea (n. 1979) este artist și muzician, membru fondator al Centrului de Introspecție Vizuală / Asociația PPLUS4 (2008­-2013). Licențiat în grafică la Universitatea Națională de Arte din București (2002), a absolvit un master în cadrul aceleiași universități (2004). Este activ pe scena de muzică alternativă (în trupele Toulouse Lautrec şi The Pixels) și implicat în proiecte de teatru contemporan.

Vă aflaţi deja a patra oară în Iaşi anul acesta şi de fiecare dată cu un alt proiect. Care este ipostaza care vă defineşte cel mai bine: artist vizual, compozitor, scenograf sau performer?

2015 e un an în care am călătorit foarte mult prin ţară. Nu e ceva nou, dar anul acesta am fost implicat într-un număr mai mare de proiecte culturale. Am lucrat la trei piese de teatru în calitate de muzician, scenograf sau chiar artist vizual. Una dintre ele (Voi n-aţi văzut nimic) s‑a lansat la Salonul de proiecte, în cadrul expoziţiei „Eroismul se naşte într-un depozit de mărfuri“, la invitaţia lui Florin Tudor şi a Monei Vătămanu, fiind găzduit de Magda Radu, Ștefan Sava, Alexandra Croitoru. Pentru Voi n-aţi văzut nimic am realizat o serie de desene cu tentă socială în care cunoscutele ecuaţiei sînt putere vs neputinţă în contextul socio-politic românesc contemporan. O altă piesă la care am lucrat anul acesta a fost Inamicul poporului (după Henrik Ibsen) pentru care am realizat scenografia și muzica. Am făcut din apa curentă a oraşului un personaj în piesă. În teatru lucrez în echipe care, în timp, s-au omogenizat. Colaborez cu David Schwartz şi Ioana Păun şi particip activ la proiectele Platformei de Teatru Politic şi ale Gazetei de Artă Politică.

Muzica este un alt segment pe care îl folosesc în piesele de teatru. A venit natural, după ce am activat şi activez în zona muzicii underground sau pop-rock. Tou­louse Lautrec este trupa cu care am vizitat de două ori Iaşiul în 2015. Pe scenă am urcat cu Pixels în 2006 şi de atunci i-am rămas fidel. În muzică sîntem o familie şi cred că funcţionează aceeaşi mentalitate de grup în care înveţi de la ceilalţi, înveţi să dai şi să primeşti.

Aici cred că ajung la un punct comun. Întotdeauna am căutat să învăţ ceva din proiectele artistice, mi-am folosit creativitatea aplicat şi am învăţat multe în tot acest timp. După ce am terminat facultatea (secția de Grafică de la Universitatea de Arte București), am fost prea puţin atras de sistemul instituţional sau comercial din artă şi am ales un alt drum, rămînînd totuşi mereu în preajma artei contemporane.

Care a fost prima acțiune în lumea artei contemporane?

Prima mea acţiune a fost în afara sistemului și s-a intitulat „Ce e arta şi la ce ne ajută ea?“. A fost o acţiune pentru care am invitat mai mulţi artişti, printre care Dan Acostioaei, cu care m-am și reîntîlnit la deschiderea expoziției mele de la Borderline Art Space. Era o întrebare pe care mi-o adresam în primul rînd mie, dar în același timp şi publicului, şi artiştilor. A fost un call către publicul larg prin postere, flyere şi premii, cu toate armele so­cie­tă­ţii consumeriste. De atunci am trecut prin multe expoziţii, concerte, spectacole, chiar şi prin experienţă curatorială, şi totuşi cred că această întrebare rămîne. Asta este deontologia mea: să găsesc sens activității mele artistice, care nu este despre mine, este despre ce livrezi publicului şi la ce ajută pachetul livrat. Nu cred că arta este neapărat despre social şi ancorată în societate, ea poate fi şi profund meditativă sau filozofică, dar aceste aspecte trebuie să cointereseze oamenii. Cred în educație. Cred în ştiinţă şi mai puţin în frumos, cred în informaţie, chiar dacă de multe ori operez instinctiv. Odată m-am definit ca fiind un artist pop.  Această definiţie are aerul unui demers de stînga, dar şi parfumul unei boeme underground, în vecinătatea „culturii mari“.

Au trecut cîţiva ani de la ultimul proiect în zona artelor vizuale…

Conform politicii mele laisser faire, nu mi-am dorit să revin, nu am făcut nimic în mod special ca să devin ceva, am aşteptat momentul şi contextul potrivite. Întrebarea mea recurentă – „Ce e arta şi la ce ne ajută ea?“ – nu m-a părăsit pînă acum şi am dubii în a face artă în cadrul sistemului. Scena de artă pune probleme, piaţa de artă pune probleme, instituţionalizarea artei (prin muzee, galerii, rezidențe) pune probleme. Eu am simţit că am încheiat o perioadă în 2011. De atunci nu m‑am mai considerat activ pe scena de artă. Între 2008 şi 2013 am activat în Asociaţia PPLUS4 (Centrul de Introspecţie Vizuală) împreună cu Alina Şerban, Arnold Estefan şi Anca Benera. A fost o perioadă în care m-am ocupat de alţi artişti şi am încercat să aducem un suflu nou, prin acelaşi lucru în echipă, ajutaţi şi de Uniunea Artiştilor Plastici printr-un spaţiu în centrul Bucureştiului. A fost o perioadă aglomerată şi apreciez întotdeauna efortul unor oameni care încearcă printr-un extra-efort să îmbunătăţească sistemul în care se manifestă (cum este cazul lui Matei Bejenaru în Iaşi). Tot în cadrul PPLUS4 am participat la conceptul grafic a două cărţi: Evacuarea Fantomei – Studio Basar şi Omul cu o singură cameră – Ion Grigorescu.

Cert este că am găsit contextul potrivit şi oamenii potriviţi pentru a reveni, cred că am găsit aceeaşi modalitate de lucru „împreună“ în care nu e vorba de mine, ci despre un cadru politico-economico-social şi despre o experienţă cultural-educativă. Am lucrat cu Andrei Jecza şi The Source Workshop la Timişoara, cu Cristi Opriş la Cluj şi cu tine și Cătălin Gheorghe la Iaşi în Borderline Art Space, pentru mine a fost cu siguranţă „o experienţă“. La seria „Subtitled“ lucrez din 2011. Cînd zic lucrez, nu înseamnă că am stat în atelier şi am desenat, înseamnă că atît am meditat pe marginea subiectului. Textul şi imaginea: acestea sînt arme ale comunicării la toate nivelurile. Probabil că seria va continua cît de curînd pentru mine.

Ce preferaţi ca artist: noile media sau pe cele aşa-zis tradiţionale? Pentru expoziție aţi propus șase gravuri, două intervenții pe obiecte ready made şi un video.

Eu am terminat Facultatea de Arte şi desenez de la 10 ani. Însă acum nu m‑au interesat mediile, m-a interesat conceptul, meditaţia. Este aceeaşi reflexivitate atît în desenele mele, cît şi în filmul ce rulează în loop. Problema pe care mi‑am adresat-o a fost cum ajung la „a medita“, prin mijloacele pe care le pot manipula, fără a face o demostrație de virtuozitate. Cred că „frumuseţea“ ne fură, ne depărtează de miezul problemei. Estetizarea ne vrăjeşte şi ne îndepărtează de gîndul pur. Postproducţia este o armă cu două tăişuri. Mie, personal, îmi plac oglinzile în această expoziţie, pentru că sînt atît de pure şi de epurate. Este ideea într-o formă artistică asupra căreia am o intervenţie minimă. Publicul din spaţiul expoziţional este subtitrat şi astfel i se dă o interpretare, un alt sens.

Să vorbim și despre tematică: apar citate din istoria artei (Dürer, Brâncuşi), imagini iconice (aselenizarea), dar şi ipostaze desprinse dintr-o zonă personală (imaginea cu fetiţa dvs.). Pare un amestec destul de eclectic, cum aţi făcut selecţia şi care a fost conceptul?

Nu am creat o iconografie proprie, am apelat la o iconografie existentă. Lui Brâncuşi i-am problematizat Coloana Infinitului, care este finită, şi viaţa ambiţioasă cu care a ajuns departe. Oare ce înseamnă departe? De 1 Decembrie, Coloana Infinitului a apărut în logo-ul Google, asta înseamnă iconic. Lui Dürer i‑am atacat narcisismul şi, prin el, am criticat tema autoportretului în artă. Pe Caspar Frie­drich l-am pus să-şi confrunte romantismul cu imagistica pop şi full color a lui Superman, pe Neil Armstrong l-am făcut să aibă nelinişti existenţiale pe Lună, pe cei care cred că o casă la ţară în România este pitorească i-am pus să se mai gîndească o dată, iar pe mine m-am confruntat cu propria-mi tristeţe cu zîmbetul pe buze. Iconografia ne domină viaţa. Aşa se aleg preşedinţi, aşa ne inventăm pop-staruri, vedete de televiziune, actori celebri şi pe lîngă aceste imagini publice este iconografia intimă a fiecăruia dintre noi, pe care o recunoaştem şi la ceilalţi: fotografii cu copii, cu prieteni, din vacanţă.

Am remarcat o similitudine între vi­deo­clipul pentru una dintre piesele Toulouse Lautrec şi videoul expus la Borderline Art Space. În ambele filmaţi un actor (Alexandru Potocean) făcînd nişte gesturi banale, repetitive, iar personajul are un monolog subtitrat de versurile cîntecului şi, în al doilea caz, de dvs., direct pe oglinda în care acesta priveşte. Iar în videoclipul pentru piesa „Aur“, versurile se derulează timp de trei minute, pe fondul imaginii cu o bătrînă care poate fi bunica de la ţară a oricăruia dintre noi. Simţiţi nevoia să daţi o voce personajelor care nu pot lua parte la discursul public sau doar căutaţi personaje care să preia mesajele?

Alexandru Potocean mi-e un bun prieten. La Centrul de Introspecţie Vizuală am lucrat împreună la piesa Capete înfierbîntate, o piesă al cărei subiect m-a interesat din start: mineriada din ’90. Este o piesă formată din monologuri ale aceluiaşi actor. Videoclipul „Someone Took Life as It Came“ este un citat din acea piesă, este un exerciţiu de actorie trouvée care mi s-a părut că se potriveşte cu piesa aceasta cu un aer parizian, cîntată în engleză. Este o piesă meditativă despre filozofia laisser faire. Întotdeauna mi s-a părut o capcană să schimbi lucrurile după felul în care le vezi tu. Mi se pare o politică dictatorială.

Pentru filmul din cadrul expoziţiei l-am ales pe Potocean pentru că este actor, pentru că viaţa lui presupune să joace roluri şi de multe ori joacă acelaşi rol în cîteva zile, alteori joacă două roluri în aceeaşi zi. Filmul meu este despre o experienţă repetitivă, despre aceleaşi 24 de ore pe care le considerăm by default zile, pentru greutatea de a începe o nouă zi, ştiind că ieri ai trăit ceva similar. Uitarea, în cazul ăsta, ne salvează de multe ori.

Pentru piesa „Aur“ abordarea a fost diferită. Este doar un citat din preocupările mele legate de subiectul „Subtitled“, dar motivul pentru care i-am dat o voce „bunicii“ este pentru că eu nu meritam să zic versurile acelea. Sînt versuri cu o profundă însemnătate socială pentru un stat corupt şi o mentalitate coruptă, pentru un egoism feroce şi o luptă pentru putere oarbă. Bătrînii care trăiesc prin satele româneşti ar trebui să fie „subtitraţi“ cu gîndurile intelectualilor care pot să conducă moral comunitatea noastră. Astfel, gîndul ar fi însoţit de fapta pură.

În afară de abordarea temelor sociale, poate genera arta contemporană o schimbare la nivelul societăţii? Sau rămîne marginală prin prisma publicului redus, elitist şi de multe ori exclusivist?

Am fost implicat în cîteva proiecte artistice cu caracter politico-social. Arta poate atrage atenţia, ea poate sensibiliza printr-un „limbaj sensibil“ şi o bună documentare a subiectelor abordate. Pentru mine, arta este mai aproape de filozofie decît de social, dar de multe ori am ajuns în social, sufocat de o abordare greşită a societăţii, a politicului sau administrativului. Nu avem cum să rămînem indiferenţi la problemele societăţii în care trăim. Mă interesează foarte mult cum se poziţionează arta contemporană în context, chiar prin natura ei sau a artistului. Mă interesează publicul şi îmi pun mereu problema unei pieţe şi a instituţionalizării sau a oficializării. Sigur că eu, în calitate de consumator, am nevoie de ştiinţă de popularizare şi nu de ştiinţă de specialitate. Avem nevoie de muzeu, ca formă de popularizare, dar şi de un discurs critic ca formă de elevare şi de inovaţie în practica artistică. E un conflict interior foarte puternic în ceea ce numim, pe larg sau mai restrîns, artă. Pînă la urmă, statul formează programat „artişti“, deci există nişte roluri predestinate acestei practici, eu însumi sînt un adept al poziţionării „arte şi meserii“. Ce urcă deasupra ar trebui să poarte numele de filozofie.

Credeţi că teatrul are un impact mai mare? Colaborările dvs. cu teatrul sînt tot în direcţia subiectelor sociale…

Teatrul este un angrenaj de grup care funcţionează mai coerent în societate şi la o scară mai largă. Trebuie să te gîndeşti totuşi că eu sînt implicat în teatrul destul de underground şi destul de nişat. De fapt, nu este decît teatrul aşa cum poate el trăi în contemporaneitate: mai aproape de performance şi mai aproape de documentar. Teatrul este primul mediu artistic pe care l-am părăsit în timpul facultăţii; la fel am făcut și cu opera. Nu îmi mai place să citesc literatura de epocă, acum nu pot digera decît problematici contemporane. Nu am bănuit vreodată că m-aş întoarce la teatru. Poate că şi de aceea m‑a impresionat, pentru că pe scenă am putut lucra cu oameni care au o gîndire artistică contemporană.

Există vreo opțiune în afara pieței de artă și a aplicațiilor continue pentru grant-uri și alte finanțări?

Eu, cînd am terminat studiile, aş fi vrut să mă angajez în tot felul de job-uri. Regret şi acum că nu am făcut asta. Am făcut-o pe jumătate, doar cît să-mi cumpăr un computer. După aceea m-am apucat de grafică, ilustraţii, animaţii în Flash şi alte mijloace de subzistenţă din 2000. Şi Toulouse Lautrec făcea postere pentru cabaret, alţii făceau portrete la curtea regelui, picturi murale. În Iaşi se poartă icoana şi pictura bisericească, la Bucureşti se poartă agenţia de publicitate, două feluri aparent diferite de a ajuta sistemul. Înainte de ’89 erau mai puţine variante, fie făceai panouri pentru instituţii de stat (pictai litere, practic), fie reuşeai portretul Tovarăşului şi cel mai adesea lucrai într-un „post“ şi nu mai aveai decît probleme existenţiale, că financiare şi politice nu era cazul.

Ştii ce cred? În societatea capitalistă, cultura şi spiritualitatea sînt ţinute pe perfuzii. De ce ai avea nevoie de meditaţie dacă informaţiile care îți trebuie sînt pentru a-ţi pune la pămînt adversarul? De ce ar vrea cineva să-ţi distragă atenţia de la adevărata luptă, lupta pentru existenţă, pentru putere? Faci proiecte sociale finanţate de un sistem concurenţial de dreapta. Faci filme despre nedreptatea socială finanţate de milionari şi incluse în circuitul de produs bani. Faci lucrări despre o pătură socială defavorizată şi galeristul le creşte valoarea la licitaţii, iar muzeul le include în „marea cultură“ contra unor sume exorbitante şi cu o poliţă de asigurări pe măsură. Dacă îţi doreşti să trăieşti din artă, asta te constrînge. E ciudat să te preocupe problemele omenirii, dar în acelaşi timp să rîvneşti la un automobil. Arta, aşa cum o văd eu, este dincolo de bani. Răspunsul pentru mine a fost să-mi cîştig existenţa din altceva. Poate într-o zi se va schimba. Oricum, într-o meserie liberală e foarte important să te miști, să acţionezi ca un freelancer. Într-o societate iconodulă, în care imaginea primează, tu ești responsabil de propria subtitrare.

a consemnat George PLEŞU