În 1930, cînd Fitzgerald a scris Babylon Revisited, „Scottie“ a sa avea exact nouă ani, ca și Honoria din proză, Zelda era internată într-un sanatoriu din Elveția (după ce fusese consultată de celebrul Eugen Bleuler), iar steaua lui literară începea deja să descrească. Asaltat de note de plată neachitate, măcinat de certurile cu Zelda și excesele cu alcool, ajunsese să fie presat și de cumnații săi, Rosalind și Newman Smith (în proză, Marion și Lincoln), care făceau demersuri să obțină custodia fetiței, considerîndu-l un „bețiv iresponsabil“.

Babilonul, pentru Fitzgerald, e chiar Parisul dintre cele două războaie, cu petreceri demente, nopți albe și bani aruncați pe geam. Parisul, cu luminile tot timpul aprinse, „roșii ca focul, albastre ca gazul, verzi ca fantomele. Cu femeile și fetele scoase din localuri în timp ce zbierau, complet bete sau amețite de droguri“. Parisul în care „dacă nu voiai să fie zăpadă, n-aveai decît să-i dai bani cuiva pentru asta“. Parisul în care, spre deosebire de Hemingway, Fitzgerald nu s-a simțit bine decît pe sărite și doar atîta timp cît a avut în buzunarul de la piept cecuri mari.

Alochol Use Disorder vs Intermittent Explosive Disorder

Așa că, pînă la un punct, Charlie e chiar autorul prozei. Un bărbat „chipeș“, la 35 de ani, cu o „mobilitate irlandeză“ a figurii, pe care urmele exceselor se convertesc în sobrietate. Spre deosebire de Fitzgerald, Charlie s-a lăsat de băut și, pocăit, se întoarce în Paris să-și recupereze fetița rămasă sub tutela celor doi adversari. Cînd li se spovedește la cină, declară solemn că a băut serios doar un an și jumătate. E posibil să subțieze rîndurile doar ca să nu le trezească vechile antipatii, să nu le alimenteze frustrarea că ei o duceau prost pe cînd el arunca pe geam cu banii cîștigați la bursă, „necesitatea (lor) de a crede într-o ticăloșenie materială și într-un ticălos în carne și oase“. Un an și jumătate a fost de ajuns pentru ca el și Helen „să-și bată joc unul de dragostea celuilalt și să și-o sfîșie. Fără o cauză vădită“ (pentru o descriere amănunțită despre cum s-a ales praful de căsnicia cu Zelda, v. Blîndețea nopții). Inevitabil a început declinul, a urmat crahul de la bursa americană, Charlie și-a neglijat casa, familia și afacerile, iar scandalurile cu Helen s-au înmulțit pînă au dat pe afară.

Pînă aici sînt destule criterii ca psihiatrii americani să-l încadreze pe Charlie, fără să riște nimic, la o tulburare legată de consumul de alcool (cel mai probabil abuz, dar nu dependență). După noul ghid de diagnostic APA, tulburarea aceasta e o pălărie largă, unde încap toate problemele de comportament cauzate de alcool, de la exces prelungit la dependență. Sînt îndeplinite și criteriul de timp, și cel de număr. Mai complicată ar fi o discuție despre controlul impulsurilor. (Pînă la urmă, însă, și alcoolismul implică, într-o oarecare măsură și formă, o problemă de gestionare a impulsurilor.)

Întîi, „acea îngrozitoare noapte de februarie“, cînd Helen îl sărutase pe tînărul Webb în barul Florida, iar el încercase să o ia acasă. În continuare, „cuprinsă de isterie“, ea i-a turnat în față o groază de lucruri, iar Charlie, „furios la culme“, s-a încuiat în apartament și a lăsat-o pe afară. În scena asta, Helen e foarte amețită, atît de amețită încât nu poate să prindă un taxi și ajunge să rătăcească pe străzi, în pantofi de seară, pînă cînd nimerește adresa soră-sii și se înfățișează la ușa ei într-o stare jalnică, udă și degerată. Într-adevăr, e foarte puțin probabil să se pună un vifor în Paris, dar se pare că în iarna lui 1929 așa a fost. Nu reiese însă de nicăieri clar că Charlie ar fi fost beat. Sigur a fost în alte dăți, cînd a furat tricicleta unui măcelar și a dat ture prin Place de l’Étoile, cînd a bătut cu pumnii în ușă la Loraine ca să mai obțină ceva de băut, cînd dădea cîte o mie de franci orchestrei „ca să îi cînte un singur cîntec“ sau alte sute portarilor de hotel. Dar nu există nici o probă pentru acea seară, deci nu se poate spune că izbucnirea lui de furie, care i-ar fi pus ei viața în pericol, s-ar fi datorat în mod direct consumului unei substanțe.

Un alt moment de proastă gestionare a impulsurilor iese la suprafață dintr-o analiză atentă a plot-ului și a acelui twist de la cina ratată, din casa lui Marion și Lincoln (pentru care Fitzgerald a fost atît de lăudat). Aparent, Charlie e un pocăit devenit înțelept, aparent și-a găsit echilibrul și e in control cu alcoolul, cu propria furie și cu resentimentele cumnaților. Știe foarte bine cum trebuie să se prezinte și cum să joace ca să cîștige partida. Cu trecutul a rupt-o elegant, fără mare tam-tam. Acum face piruete ca să-și evite vechii tovarăși de beție, care i-ar putea ieși în cale. Misiunea nu-i tocmai grea, foarte puțini au scăpat de creditori și au rămas în Paris. Barul Zelli e închis, hotelurile sînt „triste și sinistre“, Pivnița Poetului a dispărut, iar Cafeneaua Paradisului și Cafeneaua Iadului nu-și mai cască la fel de amenințător gurile.

E „tatăl perfect“ – îl ironizează dezamăgită Loraine, dar el nu se mai sinchisește de părerea ei. Relația lui cu alcoolul e atît de bună încît își permite să împartă cărțile. Dacă n-ar mai bea deloc, ar admite că încă are o problemă cu alcoolul, așa că el își propune să bea zilnic cîte un pahar doar ca să arate că un pahar nu i pentru el nici mai mult, nici mai puțin decît un pahar. „Cîteodată mai uit, și nici paharul ăsta nu-l beau.“

În seara în care trebuie să negocieze custodia fetiței, Marion face tot posibilul să îl scoată din sărite. El simte nevoia să-și bea în avans doza zilnică de whisky, dar se înfrînează. Temperîndu-și nervii, cîștigă punct după punct de la Marion, iar victoria pare atît de sigură. Dar tocmai atunci își fac apariția zgomotos Loraine și Duncan, demonii trecutului. E un moment de derută generală. Cum de știa Duncan adresa cumnatului? Nici Charlie nu-și explică.

(Trebuie luată lectura de la început.) Cînd ajunge în Paris, primul lucru pe care îl face Charlie e să intre la Ritz ca să-și bea paharul. La bar deapănă cu Alix amintirile vremurilor glorioase și apuse, iar numele vechilor tovărași se înșiruie ca numele soldaților de pe un monument funerar. Printre rînduri, Fitzgerald strecoară amănuntul esențial – chiar Charlie îi dă adresa lui Alix, cu mențiune specială pentru dl Schaeffer (Duncan, adică), numai că apoi uită chiar și el. Totuși, acolo e momentul în care natura lui îl trădează. Criminalul se întoarce la locul faptei și Charlie la vechile obiceiuri. Anturajul îl trage înapoi în cazan. Trecutul e mai aproape decît credea el, iar consecințele acestei scăpări sînt aproape dezastruoase.

Sigur, nu e tocmai patognomonic pentru o tulburare de control al impulsurilor, cu atît mai mult cu cît nu se soldează cu distrugere de bunuri / violență. În plus, după ce pierde partida, Charlie redevine rapid stăpîn pe situație. Ar bea, ar bea, ar bea, și totuși se ține tare. Paharul de whisky rămîne gol pe tejghea. Ca orice erou de tragedie americană, își duce înfrîngerea cu steagul sus. E în firea lucrurilor să fie așa, dar el e mai bun decît asta. „N-au să-l poată face să plătească la infinit. Își dorea însă copilul, și în afară de asta nimic nu mai făcea doi bani. Nu mai era tînăr, ca să aibă gînduri plăcute și vise. Era ferm convins că Helen ar fi dorit ca el să nu fie atît de singur.“ 

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru.

Foto: F. Scott Fitzgerald, wikimedia commons