● The :Egocentrics, Love Fear Choices and Astronauts, Nasoni Records, 2010.  

Pentru a evita posibilele suspiciuni privind intenţiile acestui articol, voi stabili de la bun început axioma sub acoperirea căreia voi desfăşura prezenta pledoarie: toată lumea se droghează. Sensibilitatea la termeni e dată de implicaţiile socioeconomice ale adicţiei, de măsura şi modul în care e afectat comportamentul social şi de gradul de generalizare alocat termenilor „drog“ şi „adicţie“. Eu, bunăoară, sînt dependent de brînză, deşi am bună ştiinţă de faptul că un factor esenţial al mortalităţii în lumea occidentală e colesterolul. E acceptabil să te droghezi cu alcool, brînză şi tutun, dar nu cu marijuana sau etnobotanice. Diferenţa e dată în primul rînd de decalajul dintre cauză şi efect, dintre input-ul chimic şi consecinţele sale asupra sănătăţii care, în primul caz, e suficient de mare încît să permită disiparea responsabilităţii la apariţia consecinţelor cu adevărat grave. E acceptabil în anumite condiţii să consumi droguri „în scop terapeutic“ (deşi jurnalistul gonzo Hunter S. Thompson sugera, de pe poziţia lui vinovată, că toţi oamenii care se droghează o fac în scop terapeutic). E acceptabil, în unele companii, ca angajaţii să mai tragă o linie cu ocazia negocierilor corporatiste, fie după – pentru a pecetlui o înţelegere, fie înainte – pentru a imprima un plus de adrenalină negociatorilor care intră pe terenul de luptă. Poate fi însă fatal negocierii dacă aceleaşi minţi sînt amorţite fie şi de o banală bere. Cunosc şi oameni care se droghează cu televizor, cu ajutorul căruia intră într-o letargie şi o contraproductivitate mai grave decît ale dependenţilor de canabis.

Percepţia duală asupra drogurilor e reflectată şi terminologic: „stupefiante“ ne duce cu gîndul la mascaţi, cocainomani cu nasurile veştejite şi inhalatorii de Prenandez; în schimb „psihedelice“ duce cu gîndul la Pink Floyd, la Aldous Huxley, şi pare să înnobileze conceptul. Undeva la mijloc este „narcotice“, termen echilibrat folosit de Andrei Oişteanu în cartea sa despre drogurile folosite în spaţiul nostru cultural (Narcotice în cultura română), de la sucul de mac al lui Dimitrie Cantemir la opiul boem al clasicilor, trecînd prin visele lucide ale lui I.P. Culianu. Parcă n-am vrea să-i punem pe aceştia în aceeaşi oală cu „cea mai fidelă fată“.

Mă folosesc de această problematică pentru a anunţa debutul timişorenilor The :Egocentrics, primul album stoner rock autentic produs în spaţiul românesc şi, pentru subsemnatul, albumul românesc al anului trecut. Legătura cu ce am scris pînă aici e dată de denumirea genului – rock-ul stoner este una din multiplele ramuri care s-au dezvoltat din cultura LSD a anilor ’70, călăuzită de scandalagiul academic Timothy Leary şi artiştii care i-au ţinut isonul – de la Stanley Kubrick (celebra scenă trippy din Odiseea spaţială 2001) la Philip K. Dick (pionierul SF-ului psihedelic). Comparativ cu alte muzici inspirate de misticismul stupefiantelor (progresivul psihedelic, trip hop, space rock şi unele forme de jazz rock tributare lui Miles Davis), The :Egocentrics practică o reţetă mai simplă, dar şi mai pură, de concentraţie psihotropă superioară, axată pe atentate senzoriale desfăşurate instrumental, vizual (cînd au videoproiectorul la ei) şi olfactiv (cu beţişoare parfumate, în limitele legii). Americanii (Neurosis, Isis), europenii (Ufomammut) şi chiar japonezii (Boris) au o lungă tradiţie a experimentului senzo-muzical, însă la noi adopţia genului a fost extrem de lentă, poate cea mai lentă dintre toate genurile de rock (chiar în comparaţie cu grozăvii mult mai inaccesibile).

Dovadă e faptul că am fost luaţi cam prin surprindere de muzica The :Egocentrics şi am încercat să o asociem cu ce era mai la îndemînă – mişcarea post-rock (= rock „de ambianţă“). Gafa nu e enormă, genurile sînt înrudite, dar post-rock-ul, pe măsură ce cîştigă în atmosferă, pierde în muzică, iar timişorenii nu par dispuşi să facă acest compromis. Veţi înţelege cel mai bine diferenţa dacă-i prindeţi zilele astea, în comparaţie live, cu post-rockerii Methadone Skies, în turneul de promovare al (deja) celui de-al doilea lor disc, Center of the Cyclone.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.