Vestea că disidentul chinez Liu Xiaobo va primi, în decembrie, Premiul Nobel pentru pace a stîrnit controverse politice, dar nu a surprins comunitatea internaţională. Eforturile întreprinse de Xiaobo pentru democratizarea Chinei erau cunoscute în Occident şi numeroşi lideri europeni i-au acordat în mod deschis sprijinul la începutul anului, atunci cînd s-a aflat că a fost arestat şi condamnat la închisoare.

Săptămîna trecută, la o oră de la anunţarea premiului, cînd toate agenţiile de presă importante îi prezentau biografia, cel mai popular motor de căutare din China (Baidu) nu dădea nici un rezultat la introducerea numelui Liu Xiaobo; o frază simplă arăta că „rezultatele căutării nu corespund cu reglementările în vigoare motiv pentru care nu sînt afişate“. Pînă şi mesajele SMS transmise cu caracterele chinezeşti ale numelui lui Xiaobo au fost restricţionate de cenzură. Iar buletinele de ştiri au ignorat complet subiectul. Pe de altă parte, lideri ai Partidului Comunist şi funţionari publici au declarat, pentru presa occidentală, că e „o ruşine că distincţia îi e acordată unui infractor“.

Liu Xiaobo este autorul „Chartei 08“, un document în care se cere separarea puterilor în stat şi democratizarea Chinei. Petiţia online a obţinut 10.000 de aderenţi – o cifră mică dacă o raportăm la populaţia Chinei, dar totuşi impresionant de mare în condiţiile în care cenzura monitorizează cu maximă intransigenţă inclusiv site-urile de socializare care sînt motoarele mişcărilor de acest fel. În plus, Liu Xiaobo este acuzat că a scris şi publicat, în reviste străine, mai multe articole critice la adresa regimului. Xiaobo a fost reţinut la jumătatea anului trecut şi, după un proces care a durat doar trei zile (23-25 decembrie 2009), a fost condamnat pentru „incitare la subminarea puterii de stat“ la 11 ani de închisoare şi doi ani privare a drepturilor politice. În Occident, reacţiile, deşi întîrziate, au fost deosebit de ferme. Inclusiv cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi-a exprimat regretul în legătură cu felul în care guvernul chinez înţelege să apere libertăţile civile. Remarcabil e că această condamnare a produs solidaritatea unor oameni angajaţi în cele mai diferite (chiar opuse) zone ale spectrului politic şi civic. Verdictul „e o lovitură zdrobitoare împotriva poporului chinez şi a conştiinţei umane în general“, a afirmat filozoful Xu Youyu de la Academia de Ştiinţe Sociale, unul dintre reprezentanţii de seamă ai liberalismului. Istoricul Wang Hui, reprezentant al mişcării Noua Stîngă, aflat, pînă nu de mult, în opoziţie cu susţinătorii liberalizării şi adept al etatismului, s-a declarat şi el împotriva „criminalizării libertăţii de exprimare“. Iar social-democratul Qin Hui, profesor de istoria economiei la Universitatea Tsinghua, a protestat împotriva „pedepsei pentru vorbe“. 

Anul trecut, atunci cînd China a fost invitată de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, prezenţa neştiută a lui Xiaobo şi-a altor disidenţi în pavilionul oficial (ce îi cuprindea numai pe autorii avizaţi de partidul unic) a stîrnit un uragan de proteste din parte oficialilor chinezi; pe de altă parte, editorii germani i-au reproşat directorului Tîrgului că a acceptat deal-ul cu chinezii şi că nu a tranşat el însuşi disputa din jurul selecţiei: la Buchmesse nu se acceptă cenzura, nu se acceptă ca anumiţi oameni să rămînă izolaţi doar pentru că opiniile lor deranjează puterea politică. Jürgen Boos a trebuit pînă la urmă să demisioneze pentru că nu a dat un răspuns pe măsură presiunilor politice. Premiul Nobel este pentru Xiaobo în acelaşi timp un scut necesar şi o tribună de la care va putea vorbi – mult mai apăsat – despre nerespectarea drepturilor omului. Eliberarea sa este acum cerută tot mai ferm, tot mai autoritar de liderii europeni. 

Acordarea celui mai important premiu pentru pace unui om care stîrneşte atîtea controverse poate părea paradoxală: cum să acorzi un premiu pentru pace unui om care, după toate aparenţele, seamănă vînt? În istoria premiilor Nobel pentru pace există numeroase exemple similare: liniştea pe care o doresc autorităţile de la Beijing nu înseamnă, neapărat, pace. Iar conflictele pe care le stîrneşte laureatul de anul acesta nu prevestesc un război.