Vă prezentăm, în premieră, un fragment din volumul Vremuri grele de Mario Vargas Llosa, distins cu Premiul Umbral pentru cel mai bun roman al anului 2019, apărut recent la Editura Humanitas Fiction, în traducerea din spaniolă a lui Marin Mălaicu-Hondrari.

Istoria mare și istoriile personajelor – protagoniști sau martori, călăi sau victime – se întrepătrund într-un nou roman emblematic pentru creația lui Mario Vargas Llosa. Un roman profund și alert, bazat pe fapte și documente, care îmbină meditația lucidă și amară asupra forțelor ce guvernează istoria cu narațiunea plină de suspans și personajele memorabile, alcătuind un tablou fascinant și tragic al Americii Latine în a doua jumătate a secolului XX.

În anii '50, în Guatemala, interesele companiilor americane sînt amenințate de reformele președintelui Jacobo Árbenz. În urma unei lovituri de stat atent orchestrate cu sprijinul CIA și al dictatorului dominican Trujillo, guvernul democratic este dat jos de Carlos Castillo Armas, care instaurează un regim de teroare și declanșează un ciclu al violenței ce va marca nenumărate destine. Omul de încredere al lui Rafael Trujillo, maleficul Johnny Abbes García, torționarul prezent și în Sărbătoarea Țapului, va juca un rol-cheie în evenimentele din Vremuri grele, împărțind scena centrală cu cel mai fascinant personaj al romanului, Marta Borrero Parra, zisă Miss Guatemala, care va deveni amanta președintelui Castillo Armas și, la asasinarea acestuia, va fugi cu Abbes García în Republica Dominicană.

                                                Mario Vargas Llosa (c) Fiorella Battistini

MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai tîrziu, cînd Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi cîinii. După studii de literatură la Universitatea San Marcos din Lima între 1953 şi 1958, obţine doctoratul în litere şi filozofie la Universitatea Complu­tense din Madrid în 1959. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocînd un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai tîrziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorțează de asemenea, după 50 de ani. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa.

În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

***

Vremuri grele (fragment)

Colonelul Castillo Armas s‑a trezit, ca de obicei, fără să aibă nevoie de ceas deșteptător, fix la cinci și jumătate dimineața. Deși se culcase tîrziu – funcția sa de președinte al Republicii îl obliga adeseori să facă asta – era obișnuit să se ridice din pat la primele raze ale zorilor, încă de pe vremea cînd era cadet la academia militară. Ca să nu o trezească pe Odilia, a mers în vîrful picioarelor la baie pentru a se bărbieri și a face duș. Văzîndu‑și în oglindă fața osoasă, cu ochii încercănați și pijamaua atîrnîndu‑i la umeri și șolduri și‑a dat seama că slăbise din nou. Nici nu era de mirare. La cîtă bătaie de cap avea în fiecare zi, de trei ani încoace, cu hoarda de trădători și de inutili de care era înconjurat, nu era ciudat că slăbea încontinuu. Mîncarea nu‑i plăcuse niciodată foarte mult, în schimb băutura, da. Iar în ultimul timp, alimentele îl îngrețoșau de‑a dreptul și făcea eforturi pentru a mînca un fruct la micul dejun și la amiază meniul său obișnuit, tortilla cu carne și chili, dacă nu participa la vreun prînz oficial. La cină se forța să mănînce măcar unul dintre feluri, după care lua cîteva înghițituri de rom, pentru a se relaxa puțin și a mai scăpa de gustul amar pe care i‑l lăsau în ultima vreme frustrările și supărările zilnice.

În timp ce se bărbierea, s‑a întrebat din nou cînd începuse să se prăbușească totul în jurul său. La început, cu trei ani în urmă, lucrurile nu stăteau așa. Bineînțeles că nu. Își amintea sosirea lui în orașul Guatemala, venind din San Salvador, după negocierile de pace cu Forțele Armate, la braț cu ambasadorul John Emil Peurifoy, acel gringo uriaș în care nu avusese deloc încredere la început, dar care, la momentul adevărului, s‑a purtat bine cu el. Sărmanul murise împreună cu unul dintre fiii săi într‑un accident de mașină, care putea foarte bine să fi fost un atentat, în Thailanda, unde‑și ocupase noul post de ambasador. Dumnezeu să se milostivească de ei acolo sus, în ceruri. Și‑a amintit mulțimea care îl întîmpinase pe aeroportul La Aurora cu aplauze, urale și aparate de fotografiat. Ca pe un rege! Așa a și fost recunoscut de către militari și civili, prieteni și dușmani și de toată presa din Guatemala. Cu toții au început să‑l aduleze imediat şi să‑i facă pe plac în toate, să‑i lingă picioarele și să cerșească funcții, ministere, avansări și contracte. Trădători! Canalii! Însă poate că exact de la acea primire cu surle și tobe lucrurile începuseră să meargă rău. Nu atunci avusese loc prima confruntare dintre cadeții Academiei Militare și păduchioșii ăia de voluntari din Armata de Eliberare? Noroc că incidentul s‑a petrecut în mijlocul mulțimii și a trecut neobservat pentru mulți, inclusiv pentru el.

Acum, trei ani mai tîrziu, toți conspirau împotriva guvernului său. Știa foarte bine. Ba mai mult, urmăreau să‑l elimine. Bineînțeles. Pînă și propriul său șef al Securității, Bruta, în mîinile căruia lăsase toate trupele specializate din țară, polițienești și militare, convins că‑i va păzi spatele mai bine decît oricine. Acum era sigur: conspira împotriva sa; fratele lui Enrique, Juan Francisco, ministrul apărării, recunoscuse că așa era („Nu știu ce naiba mai învîrte Enrique, știi că mereu a fost cam țicnit. Adevărul e că ne vedem tot mai rar“). Deci și locotenent‑colonelul Enrique Trinidad Oliva era pregătit să‑l înjunghie în spate, cu prima ocazie. Dar nu o să i‑o ofere. Dimpotrivă, în curînd avea să‑l strivească, ca pe un gîndac ce era. Cît de repede, imediat ce‑i va găsi un înlocuitor bun. Avea să‑l facă să‑și recunoască trădarea și să se umilească, cerîndu‑i în genunchi iertare. Nu exista iertare pentru trădători. Pentru nici unul dintre ei. Jura în fața lui Dumnezeu!

În timp ce se îmbrăca, a revăzut agenda zilei. Delegația băștinașilor din Petén nu avea să‑i răpească mult timp. Ambasadorul Statelor Unite avea să vină la zece dimineața. Știa foarte bine de ce: pentru a‑i cere cumpătare și prudență. Ăsta da paradox! Acum cumpătare și prudență, după ce înainte i se ceruse mînă de fier, să‑i zdrobească pe comuniștii reali sau presupuși, pe lingăii utili și pe cei care‑l urmaseră pretutindeni, pe sindicaliști și pe șefii asociațiilor agricole, pe intelectualii trădători și pe artiștii apatrizi, pe militanți și pe cooperatiști, pe teroriști, masoni și chiar pe liderii confreriilor. Și, mai ales, să nu care cumva să le dea permisiunea de a pleca tuturor acelor care se refugiaseră în ambasade, începînd cu Mutul Árbenz. Să fie prizonieri! Iar dacă nu sînt destui comuniști, atunci să‑i fabrice, să‑i inventeze, pentru a le face pe plac acestor nemernici puritani.

La ceremonia de la ambasada Mexicului avea să stea exact zece minute, cît dura discursul pe care trebuia să‑l citească. Spera din toată inima ca textul scris de Mario Efraín Nájera Farfán, consilierul său pe probleme juridice, diplomatice și culturale, să nu conțină prea multe cuvinte ciudate sau greu de pronunțat. Apoi, pînă la prînz, avea program de audiențe și de informare asupra stării la zi. O să meargă acasă la Miss Guatemala? Da. Îi era dor de liniștea pe care i‑o dădeau prînzurile luate în compania Martei, numai ei doi, discutînd despre lucruri care nu aveau de‑a face cu actualitatea, pentru ca apoi să facă o siestă de cincisprezece minute, așezat în comodul fotoliu de răchită, lîngă ventilator, recăpătîndu‑și forțele înainte de a trece la programul de după‑amiază și seară. După‑amiază urma să aibă loc întîlnirea cu mai mulți miniștri ca să rezolve chestiuni de actualitate, apoi întîlnirea cu doamnele din Acţiunea Catolică, trimise de arhiepiscopul Mariano Rossell y Arellano, cel care înainte îi fusese prieten și colaborator. Dar, bineînțeles, de cînd era cu Marta se transformase în inamicul său numărul unu. O să vină cu veșnica poveste, să‑i atragă atenția că evangheliștii își făceau loc tot mai mult în societatea guatemaleză, mai ales printre indienii inculți și săraci. O să le lase să vorbească și să se lamenteze vreun sfert de oră, pentru ca apoi să încheie întîlnirea asigurîndu‑le că: „Acestor evangheliști o să le închidem în nas porțile Guatemalei, ce și‑au închipuit, numai ei mai lipseau.“ Spre seară, la Palatul Guvernului, avea o întîlnire cu cei mai importanți oameni de afaceri din țară. Între timp, Odilia îl reprezenta la o întîlnire pe tema educației. Era obligatoriu să‑i convingă pe guatemalezii bogați să investească în Guatemala, să aducă aici banii ascunși prin Statele Unite. Mai avea încă un discurs de citit, scris tot de Mario Efraín Nájera Farfán. Își va petrece noaptea la Miss Guatemala? Și‑a dat seama că nu mai făcuse dragoste cu ea de cel puțin o săptămînă. Sau de două? Nu mai era în stare să‑și amintească nici măcar astfel de lucruri importante. Va vedea ce va face, în funcție de cît de obosit se va simți.

Chiar înainte de a ieși, a auzit vocea adormită a soției sale, care‑l întreba dacă avea să vină la prînz. Fără să se ducă să‑i dea bună dimineața, i‑a spus că nu, că avea o întîlnire oficială. S‑a grăbit să iasă, pentru a evita orice discuție cu Odilia. Relația cu soția lui atinsese un punct critic după ce aflase că ea, fără să‑l anunțe, mersese la Cazinoul Militar și luase parte la o întîlnire a ofițerilor superiori din armată. Cînd a început să o descoasă, Odilia se pierduse cu firea, șovăise, spusese că nu era adevărat. Dar cînd a început să țipe la ea a mărturisit că da, că o invitaseră pentru că era vorba despre o chestiune „delicată și urgentă“.

— Ți se pare normal să te întîlnești pe la spatele meu cu ofițeri conspiratori? a ridicat el și mai mult tonul.

— N‑a fost vorba de nici o conspirație, a spus Odilia, recăpătîndu‑și stăpînirea de sine și înfruntîndu‑l fățiș. Acei ofițeri sînt prietenii tăi, îți sînt loiali și îi îngrijorează situația.

— Ce situație? a întrebat‑o Castillo Armas, orb de furie și încercînd să‑și stăpînească pornirea de a o lovi.

— Scandalul din Guatemala pornit de la iubita pe care ți‑ai găsit‑o! a strigat ea. O chestiune de care sînt alarmați nu doar ofițerii, ci și Biserica și toți oamenii decenți din această țară.

El a amuțit. Pînă atunci, în toate certurile lor, Odilia nu îndrăznise niciodată să o menționeze pe Miss Guatemala. A stat pe gînduri cîteva secunde, înainte de a‑i răspunde.

— Nu dau socoteală nimănui pentru viața mea privată! a țipat el, ieșindu‑și din minți. Bagă bine la cap, ce naiba, asta‑mi mai lipsea!

— Mie da, trebuie să‑mi dai socoteală, pentru că sînt soția ta în fața lui Dumnezeu și a legii, a spus Odilia cu o privire tăioasă, asemenea vocii. Scandalul stîrnit de viața ta cu tîrfa asta te‑ar putea costa scump. De asta m‑am întîlnit cu ofițerii. Sînt îngrijorați și susțin că situația asta nu face bine nimănui, nici ție, nici guvernului, nici țării.

— Îți interzic să mai participi la orice întîlnire organizată de trădători! a strigat el, dorindu‑și să încheie cît mai repede acea discuție. Altfel, te avertizez că vei suporta consecințele, a mai adăugat el, înainte de a ieși trîntind ușa.

„Du‑te dracului“, a auzit‑o țipînd pe Odilia în timp ce se îndepărta de dormitor. Atunci a fost prima dată cînd Castilo Armas s‑a gîndit să se despartă de soția lui. Era dispus să plătească oricît pentru a obține dezlegarea din partea Bisericii Catolice, apoi avea să se însoare cu Marta. Pînă la urmă, cu ea era fericit. Miss Guatemala îl făcuse să se simtă excitat din nou, să fie bărbat în pat. Cine să fie ofițerii cu care se întîlnise Odilia? Nici rugămințile, nici amenințările lui nu au făcut‑o pe Odilia să‑i dezvălui numele lor. Îi știa pe cîțiva, dar nu și pe restul. Iar Bruta, ca un idiot ce era, îi ascunsese toate astea. Era limpede ca lumina zilei că acea întîlnire fusese un complot în toată regula. Nemernicii ăia pregăteau o lovitură de stat. Evident.

***

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi cîinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tînăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfîrşitului lumii (2015), Civilizaţia spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016), Mătușa Julia și condeierul (2017), Lituma în Anzi (2017), Orașul și cîinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieții și alte povestiri (2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020), ), Povestașul (2020), Paradisul de după colț (2021), Vremuri grele (2021).