Vă invităm să citiți un fragment din romanul Haide, zboară odată de Etgar Keret, volum cîștigător al National Jewish Book Award for Fiction 2019 și al Premiului Sapir pentru literatură 2018, apărut de curînd la Humanitas Fiction, în Colecţia Raftul Denisei. Traducere din ebraică de Ioana Petridean.

Personajele lui Etgar Keret se situează la intersecția fantasticului, cinismului și ironiei fine cu realitatea în formele ei cele mai banale. Greutatea de a fi părinte și pierderea, familia și singurătatea, războiul și joaca de-a războiul, tați care devin iepuri și pești de aur, crime și, în cele din urmă, iubirea și memoria defilează toate în tablourile pe care le schițează Keret, forțînd parcă limitele genului și obținînd un concentrat de proză elegantă și alertă. Universuri întregi ce se nasc din primele fraze deviază dintr-odată de la normalitatea aparentă, pentru a ajunge în cele mai surprinzătoare locuri. Iar ceea ce leagă discret toate poveștile între ele este, paradoxal, tocmai impasul comunicării: personajele lui Keret văd aproape periferic și izbutesc cu greu să comunice. Dar asta nu le face mai puțin umane, dimpotrivă, există ceva profund omenesc pînă și în cele mai fantastice detururi ale istoriilor prin care sînt purtate.

„O nouă, subversivă, comică și sfîșietoare carte de povestiri.“ — NEW YORK TIMES

„Inteligente, stranii și captivante peste măsură.“ — BOOKLIST

„În povestirile lui afli duioșie, și înțelepciune, și elocință, și transcendență, tocmai datorită faptului că aceste virtuți se află cu prisosință în Etgar însuși. E o bucurie că el și opera sa există pe lume, făcînd lumea mai bună.“

George Saunders, autorul romanului Lincoln între vieți, Man Booker Prize 2017

„Un volum năucitor de proză scurtă. În lumea lui Keret, capriciul ascunde deseori o înțelepciune dureroasă, iar durerile sînt veșnic punctate de umor. Dacă ar exista o reîncarnare a lui Kafka ca autor comic în Tel Aviv, probabil că așa ar arăta operele sale. [...] Singurul lucru pe care Keret nu izbutește să-l facă este să scrie o poveste care să plictisească.“

Guardian

„Keret, un inventator neobosit, găsește adevărul ascuns care definește pînă și cea mai simplă interacțiune umană.“

Publishers Weekly

„O carte vicleană și subversivă [...], plină de fabule moderne despre familie, îngeri, OZN-uri, clonare și alte ciudățenii.“

Chicago Tribune

„Keret se joacă cu realitatea într-o manieră care ne amintește de Salman Rushdie, dar nu fără un strop de Kurt Vonnegut... este în stare să descopere poezia celor mai violente situații.“

 Washington Post

„Aceasta este opera unui geniu: Keret poate să pună într-o povestire mai multă comedie și durere decît oricare alt scriitor în viață.“

LitHub

                                                 Credit foto Etgar Keret: Alessandro Moggi

Etgar Keret s-a născut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, în familia unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. Povestirile sale au apărut în The New York Times, Le Monde, The New Yorker, The Guardian, The Paris Review și Zoetrope. A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestselleruri, fiind traduse în 42 de limbi — Tzinorot (Conducte, 1992, 2004), Ga’aguay Le-Kissinjer (Mi-e dor de Kissinger, 1994), Ha-Kaytana Shel Kneller (Tabăra de vară a lui Kneller, 1998), Anihu (Eu sînt el, 2002), Și, deodată, cineva bate la ușă (Pitom Dfika Ba-Delet, 2010; Humanitas Fiction, 2018) și Haide, zboară odată (Takala Bi-Ketzeh Ha-Galaxia; Humanitas Fiction, 2021), cu care a cîștigat în 2018 Premiul Sapir și National Jewish Book Award for Fiction. Keret este autorul cîtorva cărți pentru copii și al volumului de memorii Șapte ani buni (Seven Good Years, 2015; Humanitas, 2018). A primit în 2016 Charles Bronfman Prize și English Pen Award și, în calitate de regizor, în 2007 a cîștigat împreună cu soția sa, Shira Geffen, Caméra d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes pentru filmul Meduzot. În 2010, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În prezent predă la Facultatea de Litere a Universității Ben-Gurion din Negev și la Facultatea de Cinematografie a Universității din Tel Aviv.

***

Haide, zboară odată (fragment)

Luăm mîine casa de marcat

 

Ziua de naștere a copilului o serbez întotdeauna la o altă dată. Mereu cu o zi după sau cu una înainte, dar niciodată atunci cînd ar trebui. De ce? Pentru că Înălțimea Sa Judecătorul a hotărît că micuțul trebuie să fie cu mama de ziua lui, chiar dacă ea e o ticăloasă și o mincinoasă, care sare în patul oricui îi zîmbește la serviciu. Tatăl e mai puțin important.

Lidor și cu mine mergem împreună la mall, nu ca să cumpărăm un cadou, i‑am luat deja o dronă cu telecomandă cînd am fost în străinătate. 89 de dolari, din duty‑free. 89 de dolari – și nici măcar n‑au pus baterii în pachet. Așa că ne ducem la mall ca să cumpărăm baterii, deși lui Lidor îi spun că mergem ca să ne distrăm. Să sărbătorim. Ce altceva aș putea să‑i spun? Că tata i‑a cumpărat un cadou, fără să verifice dacă are baterii incluse? De parcă n‑ar fi fost de ajuns că n‑a putut fi prezent de ziua lui, să‑l urce pe scaun, acum să‑i mai dea și un cadou care nu funcționează? Nici gînd. Nenorocita. Ieri‑dimineață, îi spun, dă‑mi voie să vin la petrecere, măcar zece minute. Să‑i dau copilului un pupic, să‑i fac o poză în timp ce suflă în lumînări, iar apoi mă car. Dar ea începe imediat cu amenințările, cu ordinele de restricție, zice că dacă îndrăznesc să pun piciorul în scara blocului, cheamă imediat poliția.

 

Lidor vrea ca mai întîi să probăm drona și abia apoi să mergem la mall. Dar drona n‑are baterii, și n‑am de gînd să‑i zic asta, așa că‑i spun că mergem prima dată la magazinul de dulciuri de la etajul al treilea, cel cu baloane cu heliu în formă de Buretele Bob Pantaloni Pătrați și cu femeia aia cu dinți galbeni, ieșiți în afară, care strigă „Haideți! Haideți! Ceva dulce pentru copii!“, iar de acolo îi voi mai cumpăra un cadou, orice își dorește el. Lidor spune că e distractiv la mall, dar că mai întîi vrea să probeze drona. Îl mint că mallul se închide devreme. Norocul meu e că se află încă la o vîrstă la care crede tot ce i se spune.

Este ora trei după‑amiaza, iar mallul geme de lume. În cinstea zilei de naștere a copilului, a trebuit să‑mi iau o jumătate de zi liberă de la serviciu, dar, judecînd după cît de plin e centrul comercial, pare că sînt singurul om din țara asta care muncește. Lidor, ce copil drăgălaș!, rîde tot timpul. Nu se supără nici cînd așteptăm o oră la intrare ca să fim lăsați înăuntru. La scara rulantă, vrea să urce pe banda care coboară, de distracție, iar eu mă reped după el. E un exercițiu bun pentru amîndoi. Trebuie să alergăm repede, ca să nu ne întoarcem de unde am plecat, trebuie să ne străduim din greu, să nu cădem în fund. Exact ca în viață. O bătrînă cocoșată care coboară scările încearcă să se certe cu noi. Ne întreabă de ce nu urcăm și noi ca oamenii normali. E cu un picior în groapă, iar asta o deranjează pe ea acum, de ce un copil mic vrea să se distreze, în timp ce pe ea nu o mai așteaptă nimic, decît dureri de șale și moartea? Nici măcar nu‑i răspund.

Cînd ajungem la magazinul de dulciuri de la etajul al treilea, vînzătoarea cu dinți galbeni nu e acolo. E doar un puști slăbănog, cu fața plină de coșuri. Îi spun lui Lidor:

— Alege‑ți orice vrei. Absolut orice vrei, mă auzi? Dar numai un singur lucru. Și, oricît ar fi de scump, tata ți‑l cumpără. Îți promit. Deci, ce‑și dorește Lidor?

Copilul se entuziasmează. Se învîrte prin magazin ca un narcoman printr‑o farmacie. Ia lucruri de pe rafturi. Le miroase. Eu profit de ocazie și cumpăr patru baterii AAA. Băiatul cu fața plină de coșuri nu le bate pe casă, deși îi întind o bancnotă.

— Ce așteptați, domnule? îl întreb eu.

— Să aleagă copilul, îmi spune el, întinzînd guma de mestecat pe care o are în gură, ca să fac un singur bon.

Și înainte de a mai apuca să‑i explic ceva, începe să se joace pe telefonul mobil.

— Fă‑l pe ăsta separat, omule, insist eu și îndes bateriile în plasa cu drona, înainte să se întoarcă micuțul. E o surpriză.

Slăbănogul cu coșuri bate prețul pe tastatura casei de marcat, iar sertarul cu bani se deschide cu un clinchet. Nu are o bancnotă de 50, să‑mi dea rest, așa că mă umple de monede. Exact atunci apare Lidor.

— Ce ai cumpărat, tati?

— Nimic, îi răspund eu, doar niște gumă de mestecat.

— Unde e? mă întreabă copilul.

— Am înghițit‑o, mint eu.

— Dar nu e voie s‑o înghiți, îmi spune Lidor, ți se poate lipi de burtă, iar slăbănogul plin de coșuri începe să rîdă ca un tembel.

— Vrei un cadou, sau nu? întreb eu, ca să schimb subiectul. Hai, fugi și alege‑ți odată ceva.

— Vreau casa de marcat, zice Lidor și arată spre casa mare de marcat din fața vînzătorului. Vreau casa de marcat, să mă joc cu Yanir și Liri de‑a magazinul de dulciuri.

— Nu ne pot vinde casa de marcat, spun eu, alege‑ți altceva.

— Vreau casa de marcat, se încăpățînează copilul. Tati, am ales!

— Dar ți‑am spus că trebuie să alegi ceva doar dintre produsele de vînzare…

— Ești un mincinos! îmi strigă copilul și mă lovește în picior cu toată puterea, chiar și mama spune că numai gura e de tine, că nu te ții niciodată de cuvînt.

Lovitura mă doare, iar atunci cînd mă doare ceva, îmi ies din pepeni, doar că astăzi reușesc să mă controlez. Pentru că astăzi e o zi specială. Astăzi e ziua de naștere a fiului meu, pe care‑l iubesc mai mult decît pe oricine altcineva în lumea asta. De fapt, astăzi e prima zi după ziua lui de naștere. Nenorocita.

— Cît vrei pentru casa de marcat? îl întreb pe slăbănogul plin de coșuri, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.

— Nu e de vînzare, îmi răspunde el cu un zîmbet strîmb, o știi foarte bine. Înțeleg copilul, dar tu…

Rostește cuvîntul ăsta, „copilul“, ca și cum Lidor ar fi un idiot sau ceva, iar în clipa asta îmi dau seama că m‑a prins într‑o capcană, mă obligă să aleg o tabără, sînt fie de partea lui, fie de partea lui Lidor.

— O mie de șekeli, spun și întind mîna spre el, hai să batem palma, iar eu cobor la bancomat și mă întorc cu banii.

— Dar nu e a mea, a zis slăbănogul, devenind agitat, eu doar lucrez aici.

— Atunci a cui e? întreb, a femeii cu dinți galbeni?

— Da, încuviințează el, Tirtza.

— Dă‑mi numărul ei de telefon, îi cer, vreau să vorbesc cu ea. Cu o mie de șekeli își poate cumpăra o casă de marcat nouă‑nouță. Mult mai bună decît asta.

Lidor se uită la mine ca la un rege. Nu e nimic mai plăcut în lumea asta decît să‑ți vezi copilul uitîndu‑se la tine în felul ăsta. Nici măcar o vacanță în Thailanda. Nici măcar un blow job. Nici măcar un pumn în fața cuiva care și‑o cere.

— Hai odată, dă‑i telefon, spun eu și îl împing un pic, așa, îmboldindu‑l. Nu pentru că aș fi nervos. Pentru copil.

Formează numărul și se îndepărtează puțin de noi. Vorbește aproape în șoaptă. Îl urmăresc oriunde s‑ar duce, iar Lidor vine în urma noastră. Copilul pare fericit. Și cînd m‑am dus să‑l iau părea fericit, însă acum pare că e de‑a dreptul în al nouălea cer.

— Zice că nu se poate, spune slăbănogul plin de coșuri, ridicînd din umeri, ca și cum sentința ar fi fost dată de însuși Dumnezeu.

— Dă‑mi telefonul, să vorbesc eu cu ea, îi spun, gesticulînd.

— Zice că așa ceva nu se poate, insistă vînzătorul.

Îi smulg telefonul cu forța. Asta îl face pe Lidor să rîdă. Tati îl face pe Lidor să rîdă.

— Tirtza, spun eu, sînt Gabi. Un client fidel, nu mă cunoști după nume, dar după figură m‑ai recunoaște într‑o clipă. Ascultă, trebuie să mă ajuți cu asta. O mie de șekeli – nu doar că îți cumperi o casă de marcat nouă cu banii ăștia, dar îți mai și rămîn dator.

— Și cum anume va încasa vînzătorul meu cei o mie de șekeli? întreabă Tirtza de la celălalt capăt al firului.

Mai sînt și alți oameni care vorbesc acolo, așa că abia aud ce spune.

— Să nu‑i bată pe casă! zic, ce sînt eu, biroul de taxe și impozite? O mie de șekeli direct în buzunar. Ce zici?

— Dă‑mi‑l înapoi pe băiat, îmi cere ea nerăbdătoare.

— Pe cine? întreb eu. Pe băiat?

— Da, da, se enervează Tirtza, pe vînzător.

Îi dau slăbănogului telefonul. Vorbește cu ea o clipă, apoi închide.

— Zice că nu, îmi spune el, îmi pare rău.

Lidor mă ia de mînă.

— Casa de marcat… zice el pe cel mai drăgălaș ton cu putință, mi‑ai promis.

— Două mii, îi spun eu vînzătorului. Sun‑o și spune‑i că dau două mii, o mie pe loc, iar încă o mie, mîine.

— Dar… începe vînzătorul.

— Bancomatul nu‑mi eliberează mai mult de o mie odată, îl întrerup eu, aduc cea de‑a doua mie mîine‑dimineață, la prima oră. Îți las garanție un act de identitate.

— Dar mi‑a spus să n‑o mai sun, zice vînzătorul, e la shivah pentru tatăl ei și mi‑a cerut să n‑o mai deranjez.

— Condoleanțe, spun eu, punîndu‑mi mîna pe umărul lui, într‑un gest de consolare. Numai să nu vă pară rău. Gîndește‑te puțin, nu fi idiot. O mie înseamnă o grămadă de bani. Dacă va afla mai tîrziu că am oferit atît de mult, iar tu ai refuzat, se va înfuria pe tine. Ascultă un om mai bătrîn decît tine. N‑are rost să intri în încurcătură pentru o nimica toată.

Apăs butonul casei de marcat, iar sertarul se deschide. E o șmecherie pe care am învățat‑o cînd am lucrat la un fast‑food, după armată.

— Scoate banii, îi spun, dar el nu face nici o mișcare, așa că adun eu bancnotele în locul lui și i le îndes în buzunarul din față al blugilor.

— Dar nu se poate așa ceva… spune el.

— Ba se poate, ba se poate, îi spun, făcîndu‑i cu ochiul, ai încredere în mine, e o adevărată afacere, așteaptă‑mă aici, iar în cinci minute mă întorc cu încă o mie de șekeli, pe care să‑i pui în buzunar, lîngă ceilalți, să le țină de urît, iar înainte ca el să apuce să‑mi răspundă, îl iau de mînă pe Lidor și coborîm la bancomat.

Uneori bancomatul îmi face probleme, dar astăzi îmi dă cei o mie de șekeli fără să se împotrivească, în bancnote albastre, de cîte o sută. Cînd ne întoarcem la magazin, lîngă slăbănogul plin de coșuri stă un grăsan cu mustață. Stau de vorbă. Îl cunosc. E proprietarul gelateriei de iaurt de alături. Lidor și cu mine intrăm în magazin, iar slăbănogul plin de coșuri arată spre mine. Îi fac cu ochiul și pun cei mie de șekeli pe tejghea.

— Ia, îi spun.

Slăbănogul nu se mișcă.

— Haide, ia‑i odată, nu e mare lucru.

Adun cei o mie de șekeli de pe tejghea și încerc să‑i îndes în buzunarul lui.

— Lasă‑l în pace, intervine mustăciosul, e doar un copil.

— Nu pot, insist eu, i‑am promis fiului meu, astăzi e ziua lui.

— La mulți ani! spune grăsanul și mîngîie creștetul lui Lidor, fără să se uite măcar la el. Vrei o înghețată, micuțule? Cadou din partea mea, o cupă mare, cu frișcă și sirop de ciocolată, și cu ursuleți gumați pe deasupra…?

Tot timpul cît vorbește, mă țintuiește fără întrerupere cu privirea.

— Vreau casa de marcat, spune Lidor, depărtîndu‑se de el și lipindu‑se de mine, tati mi‑a promis.

— Ce‑o să faci cu casa de marcat? îl întreabă grăsanul, fără a‑i da timp să răspundă. Și noi avem una, dar numai pentru că ne obligă autoritatea fiscală, în rest nu folosește la nimic, nu e bună de mîncat, nu e distractivă, doar face zgomot. Ce‑ai zice dacă tata ar coborî cu tine la magazinul de electronice de la etajul al doilea și ți‑ar cumpăra un play‑station? Cu o mie de șekeli l‑ai putea avea pe cel mai bun, cu Kinect și tot ce‑i trebuie.

Eu nu spun nimic, ba chiar îmi surîde ideea, mă scutește de o grămadă de necazuri, și pe moment, dar și mai tîrziu, cu Silvie, cînd îl voi duce înapoi acasă. Pentru că imediat ce va vedea casa de marcat, Silvie va începe să facă un scandal monstru.

— Deci ce spui? încearcă din nou grăsanul. Nimic nu se compară cu un playstation. Curse, explozii, orice vrei.

— Casa de marcat, zice Lidor și mă strînge tare de picior.

— Uitați‑vă la el, e ca un îngeraș, zic eu, întinzînd bancnotele spre grăsan, haideți, ajutați‑mă să‑l fac fericit de ziua lui.

— Nu e magazinul meu, spune grasul, nici măcar nu lucrez aici, eu doar încerc să ajut…

— Dar nu o faci deloc, îl întrerup eu și mă apropii atît de mult de el, încît fața mea aproape că o atinge pe a lui, nu faci decît să încurci.

Grăsanul ridică din umeri și îi spune slăbănogului:

— Trebuie să mă întorc la magazin; dacă începe să ridice mîna, sună la poliție.

După care pleacă. Ca un adevărat erou. Eu așez mia de șekeli pe tejghea, deconectez casa de marcat și încep să înfășor cablul, iar cînd Lidor observă asta, începe să bată din palme.

— Chem poliția, zice slăbănogul plin de coșuri, în timp ce pune mîna pe telefon.

— De ce? îl întreb eu, luîndu‑i telefonul. E o zi de naștere azi, ar trebui să fim cu toții fericiți, nu strica totul.

Slăbănogul își privește telefonul, care acum e în mîna mea, apoi se uită la mine, după care iese alergînd din magazin. Numai de nu s‑ar termina rău ziua asta!

Pun telefonul slăbănogului pe tejghea și iau în brațe casa de marcat.

— Acum hai să plecăm repede de aici, îi spun lui Lidor pe un ton vesel, ca și cum am juca un joc, să ne întoarcem acasă și să‑i arătăm mamei ce ai primit.

— Nu, a zis Lidor, bătînd din picior, mai întîi probăm drona, apoi mergem acasă. Ai promis.

— Da, îi explic eu pe cel mai blînd ton cu putință, dar casa de marcat e grea, tata nu poate s‑o țină în brațe în timp ce pilotează drona. Acum casa de marcat, iar mîine, imediat după ce ieși de la școală, mergem amîndoi s‑o probăm în parc.

Lidor se gîndește preț de o clipă.

— Atunci mai bine drona acum, zice el, azi drona, iar mîine, casa de marcat.

Exact la timp. Exact în clipa în care slăbănogul se întorcea alergînd, însoțit de un paznic.

— Ce crezi că faci tu aici? întreabă paznicul.

E scund și cărunt și seamănă mai curînd cu un pinscher pitic decît cu un paznic.

— Nimic, îi răspund și îi fac cu ochiul, în timp ce așez casa de marcat înapoi pe tejghea, pur și simplu îl distram pe copil, astăzi e ziua lui de naștere.

— La mulți ani, suflețel, îi spune paznicul lui Lidor cu cea mai blîndă voce, să ne trăiești, dar acum tu și tati trebuie să plecați de aici.

— Da, spune Lidor, plecăm să probăm drona.

 

În parc, eu și Lidor ne jucăm pilotînd drona. În instrucțiuni scrie că poate zbura pînă la o înălțime de patruzeci de metri, însă, după numai aproximativ cincisprezece, nu mai primește semnal de la telecomandă, palele se opresc și se prăbușește. Lui Lidor îi place la nebunie.

— Cine îl iubește pe Lidor cel mai mult pe lumea asta? întreb eu, iar Lidor răspunde:

— Tati!

— Și cît de mult îl iubește tati pe Lidor? continui eu în timp ce drona se rotește în jurul copilului, iar acesta strigă:

— Muuult!

— Pînă la cer! strig eu. Și pînă la lună, și pînă la stele!

Mobilul începe să‑mi sune în buzunar, dar îl ignor. Sigur e Silvie. Deasupra noastră, drona se face din ce în ce mai mică, iar în curînd va ieși din raza noastră vizuală și se va prăbuși, după care vom începe amîndoi să alergăm după ea, încercînd s‑o prindem, iar dacă Lidor va reuși să mă învingă, va izbucni în hohotele alea de rîs ale lui, care‑ți înmoaie inima. Nu e nimic mai frumos în lumea asta decît hohotele de rîs ale unui copil.