Vă prezentăm un fragment din volumul Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian, apărut recent în Colecția Raftul Denisei a Editurii Humanitas Fiction, cu o traducere din rusă de Luana Schidu, volum cîștigător al Premiului Iasnaia Poliana (2016).

O lume în care personajele și întîmplările conturează o realitate simbolică, extrasă din amănuntele vieții de zi cu zi, o iubire tîrzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vîrful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginație și o atenție deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construiește un univers în care cititorul își dorește să zăbovească mult după ce povestea s-a sfîrșit.

Din cer au căzut trei mere este o minunată saga despre locuitorii unui sat armean. Însă povestea acestui sat este de fapt o poveste despre noi. Și aici stă talentul scriitoricesc al lui Narine Abgarian. O carte plină de tandrețe și umor, subtilitate și genul acela de măiestrie rară, atît de firească, încît nici n-o remarci.“ (Evgheni Vodolazkin)

„Citiţi acest roman. Este balsam pentru suflet.“ (Ludmila Uliţkaia)

În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luînd dureros forma istoriei. Războiul și dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rînduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viață, nu mai puțin decît a celorlalți, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndîrjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tînără locuitoare a micii așezări din vîrf de munte. Și crede că viața ei, ca și a satului, se apropie de sfîrșit, fără să știe că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins.

Undeva în Armenia – căci nici o precizare a granițelor geografice nu este posibilă – se află un sat uitat de lume, dar nu și de miracol. Locuitorii, tot mai bătrîni și tot mai puțini, își duc zilele cu un firesc uimitor, fie că traiul curge liniștit, fie că peste ei se abat urgii de tot soiul sau se petrec lucruri neobișnuite: un băiat vede întîmplări din viitor, făpturi misterioase își fac apariția, schimbînd destine, morții vin nu doar în vise, ci și pe prispele caselor. Într-o zi, la amiază, Sevoianț Anatolia se așază să moară, convinsă că e lovită de o boală fără leac. Dar nu moartea va sosi, ci viața, iar soarta întregului sat va lua o nouă întorsătură.

„Am vrut să scriu o carte al cărei sfîrșit să ofere speranța. Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.“ (Narine Abgarian)

„Un murmur blînd, ușor nedeslușit, te atrage ca o vrajă în interiorul acestui spațiu, unde este atît de bine, cald și liniște, încît pînă și evenimentele triste (deloc puține în Maran) par ceva organic, care nu stîrnește nici o împotrivire interioară.“ (Galina Iuzefovici)

„Un roman încîntator, cu personaje ale căror ciudățenii sînt uneori amuzante, alteori sfîșietoare. O poveste plină de duio­șie despre familie, prietenie și comunitate.“ (Foreword Reviews)

 

Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supravie­țuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistica de Stat V. Briussov din Erevan, din 1993 mutîndu-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pioet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). În prezent, se realizează un serial TV de zece episoade pornind de la trilogia sa. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mîzgălituri, 2012) a fost numită cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013. Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai aparte voci ale literaturii ruse contemporane, printre care: Ponaexavoaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sînt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Boloaia Kniga, Zulali (2016), Liudi naoego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Daloe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), bestseller în Rusia, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon, roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, devenit, de asemenea, bestseller. În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.

***

Din cer au căzut trei mere (fragment)

Vasili s-a încruntat și a oftat adînc amintindu-și de chinurile fratelui său mai mic. Prima criză avusese loc la cîteva luni după moartea mamei lor: vrînd să-și cheme fratele la cină, Vasili se dusese să-l caute prin casă și-l găsise pe podea, în sufragerie; Akop avea temperatură așa de mare, că, atingîndu-i fruntea, și-a tras mîna speriat. L-a dezbrăcat imediat pînă la piele, l-a frecat cu rachiu de dude, l-a pus în pat și a dat fuga la Iasaman. La sosirea ei, Akop era iar pe podea, lipindu-și trupul înfierbîntat de scîndurile răcoroase, și aiura. Cînd Iasaman a încercat să-i dea ierburi, el s-a tras înapoi și a gemut, iar mai apoi, așezat în pat și acoperit cu două plăpumi, ca să transpire, plîngea amarnic și cerea să-i fie luată de sub pernă sabia lăsată acolo de duhul rău Aslan-Balasar. Au trebuit să-i ridice perna, să-i arate că nu era nimic acolo, dar Akop nu s-a liniștit, s-a rostogolit la celălalt capăt al patului și a întins mîna spre fereastră – uitați-l, așteaptă să prindă momentul ca să vină să ne omoare cu sabia lui. Vasili l-a mutat în altă cameră, mai departe de fereastra blestemată, dar nici asta n-a ajutat – Akop plîngea în hohote și implora să fie luată sabia, altfel nimeni n-avea să se poată salva. Febra l-a ținut toată noaptea și a scăzut abia în zori, iar la amiază băiatul s-a trezit uimitor de sănătos, doar mai slăbit, nu-și amintea nimic altceva decît că-și pierduse cunoștința pentru că îl speriase ceva – simțise în spate prezența a ceva înfricoșător și căzuse. De la acea întîmplare crizele s-au repetat lunar, uneori chiar mai des, Akop nu mai era în firea lui vreme de cîteva zile, se temea de întuneric, se străduia să nu rămînă singur. Vasili făcea tot ce putea ca să-l ajute, de cîteva ori l-a trimis la tratament în vale, l-a dus la tălmăcitori de vise și vraci, a chemat un preot. Din păcate, toate strădaniile au fost în zadar: medicii n-au găsit nimic în neregulă cu sănătatea băiatului, tălmăcitorii de vise, oricît au privit în globurile lor de cristal, n-au putut să vadă nimic, iar tînărul ter Azaria, chemat acasă, a sosit tocmai la timp pentru următoarea criză a lui Akop, s-a rugat la căpătîiul lui cîteva ceasuri grele din noapte, dar n-a putut îndura tensiunea sufletească și a izbucnit neputincios în lacrimi, sprijinit cu fruntea de palma fierbinte a băiatului.

Singura care a reușit să ghicească pricina atacurilor istovitoare ale lui Akop a fost Magtahine. Spre deosebire de Vasili, care se străduia să nu vorbească cu fratele lui despre boală, ca să nu-l facă să retrăiască totul, ea l-a îmbiat blînd, dar stăruitor la vorbă și a adunat treptat crîmpeiele de amintiri în niște tablouri la început fără înțeles. Cu timpul a învățat să prevadă accesele, deși cum anume izbutea să facă asta nu-i putea explica bărbatului ei, fiindcă socotea apropierea lor absolut intuitiv, întemeindu-se pe presimțiri și ghicit. În astfel de zile Akop era acasă, sub supravegherea ei, și Vasili, rămas fără ajutorul fratelui său, era nevoit să petreacă aproape douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru la fierărie, ca să termine treaba. Dar, oricît ar fi încercat Magtahine să nu-l piardă din ochi pe Akop, nu reușea să prindă începutul crizei, ceea ce o amăra și înfuria peste măsură, căci știa cumva că deslușirea bolii băiatului stă tocmai în acele cîteva secunde care-i anticipau leșinul. Vasili privea convingerea nevesti-sii ca pe o ciudățenie, cu toate că în adîncul sufletului nutrea speranța că totuși Magtahine va putea să afle pricina bolii stranii a băiatului.

Și deodată, după doi ani lungi, cînd toți erau deja total deznădăjduiți, Magtahine a izbutit. În ziua aceea, lăsat acasă la insistențele ei, Akop aranja lemnele tăiate sub streașină. Pe verandă, înfășurat într-o pătură călduroasă, dormea în leagăn Karapet, nepotul lui de un an, primul născut al lui Vasili și Magtahine; după ce s-a convins că doarme, ea a dat să coboare în curte, ca să fie mai aproape de Akop, dar n-a apucat să pășească pe ultima treaptă, că Akop, fără să se întoarcă spre verandă, a murmurat repede: o să cadă copilul. Magtahine s-a întors speriată și a scos un icnet – ieșind, nu se știe cum, din pătură, băiețelul se aplecase peste marginea joasă leagănului și stătea atîrnat periculos spre podea. A urcat din trei salturi scara, l-a prins în brațe pe fiul ei, l-a strîns la piept, inima îi bătea atît de tare, de-ai fi zis că nu se află în coșul pieptului, ci afară. Potolindu-și cum-necum bătăile inimii, s-a dus îngrijorată la capătul verandei și a văzut ceea ce se aștepta să vadă: în mijlocul curții, pe grămada de lemne tăiate, Akop zăcea palid ca moartea, lovit de un nou acces, și gemea chinuit de fierbințeala cumplită care-l ardea pe dinăuntru.

— Poate că de-aia te îmbolnăvești, pentru că poți vedea dinainte ce se întîmplă? l-a întrebat cu precauție Magtahine a doua zi.

Akop, care nu-și amintea decît spaima care-i înghețase sufletul, a închis ochii, neputincios.

— Ce rost are, dacă uit totul pe dată? a șoptit el.

— Nu știu.

După o vreme, Bhlvanț Mariam, care venise să ceară niște mălai, a fost și ea martoră la o criză de-a lui. Magtahine îl scălda pe cel mic, iar Akop stătea lîngă ea, ținînd prosopul pregătit. Deodată, a făcut un pas înapoi, a pipăit peretele cu mîna, s-a lăsat pe spate, și-a dat ochii peste cap și a alunecat încet, iar cu o secundă înainte de a-și pierde cunoștința, a rostit printre dinții strînși: baciul Samo. Magtahine i-a întins copilul ud lui Mariam, și ea s-a repezit la Akop.

— Nu mă întreba nimic, a aruncat ea peste umăr, ajută-mă și îmbracă pruncul, apoi dă fuga la Serbui și spune-i că s-a întîmplat ceva rău cu taică-su!

Pe baciul Samo, ciurdarul, l-au găsit la marginea crîngului de stejari. Bătrînul zăcea, înconjurat de turma lui devotată și tăcută, și plîngea de durere ca un copil – se împiedicase, căzuse și își rupsese glezna.

Vestea că fratele mai mic al fierarului Vasili prevede nenorocirea s-a răspîndit repede prin sat. Oamenii au început să vină să afle despre viitorul lor, dar Akop își desfăcea brațele, neputincios – poate că de văzut vede, dar nu-și amintește nimic. Maranenii nu-i prea credeau explicațiile nedeslușite, se supărau, îl acuzau că-i lipsit de compasiune și nu vrea să-i ajute. Cel mai departe a mers bătrîna Parandzem, căreia îi zăceau toate păsările din curte de o boală necunoscută. Hotărînd nu fără oarecare bucurie că pricina sînt crizele lui Akop, ea a împrăștiat zvonul că el nu presimte, ci dimpotrivă, atrage năpasta. În sat nimeni n-o iubea, fiindcă era răutăcioasă și avea limba otrăvită, dar cîțiva dintre maraneni au crezut totuși clevetelile lui Parandzem și au început să-l trateze pe Akop ca pe un lepros. Își ascundeau copiii de el, nu veneau la fierărie dacă era și el acolo, iar dacă-l întîlneau pe uliță își făceau cruce cu teamă și își fereau privirea, trecînd pe partea cealaltă a drumului.

Dacă Akop reacționa la toate acestea cu un sînge rece nepotrivit cu vîrsta lui, ba chiar cu bucurie – n-au decît să creadă ce vor, numai să nu-l sîcîie cu atenția lor –, pe Vasili această atitudine față de fratele lui îl necăjea și îl rănea. A încercat de cîteva ori să discute cu cei din sat, s-a certat și a adus argumente, ba chiar s-a și bătut, dar efectul a fost exact pe dos – acum maranenii îl ocoleau și pe el. Cu toate acestea, munca la fierărie nu s-a împuținat – frica e frică, dar o sapă care să țină mult și să nu se rupă de la loviturile permanente în bolovani (și pe culmea lui Maniș-kar piatră era mai multă decît pămînt) nu poți căpăta de la orice meșter. Așa că maranenii au continuat să meargă la fierărie, iar Vasili, în ciuda supărării, primea în tăcere comenzi și își făcea treaba așa cum știa – conștiincios, temeinic și deseori pe datorie, nerefuzînd niciodată plata în rate celor care nu-i puteau plăti munca pe loc.

Tensiunile care au apărut între săteni și familia lui Vasili ar fi continuat pesemne mulți ani și i-ar fi transformat în cele din urmă pe fierar și pe fratele lui în proscriși, dacă nu s-ar fi petrecut în aceeași primăvară un eveniment care a răsturnat complet atitudinea Maranului față de Akop. La vremea aceea, crizele, tot mai dese, deveniseră atît de istovitoare, încît fiecare dintre ele ar fi putut fi ultima. Iasaman, care era întotdeauna în preajmă, se lupta cum putea pentru sănătatea tînărului. A făcut un amestec special din ierburi, a căror infuzie trebuia să-l ajute să îndure mai ușor atacurile grave. Akop îi urma sîrguincios toate indicațiile: bea infuziile amare, dormea cu fereastra deschisă pe orice vreme, se spăla cu apă rece, respira cum îl învățase ea – cincisprezece inspirații adînci dimineața, imediat după trezire, și la fel înainte de culcare. Tratamentul ajuta, fără îndoială, căci în toți acești ani nu făcuse niciodată o boală gravă, ba nici chiar vreo răceală banală, iar epidemia de vărsat de vînt care a năpădit satul și de care n-a scăpat nimeni, nici măcar bătrînii, pe el l-a ocolit, ca și cum nu l-ar fi observat. Dar față de crizele de febră tratamentul prescris de Iasaman n-a avut nici o putere. Grele și chinuitoare, ele au devenit cu timpul atît de insuportabile, încît Akop își pierdea cunoștința pe loc, fără a mai apuca să prevină despre nenorocirea care avea să se întîmple ori să-și dea seama ce se petrece cu el.

Disperat să ușureze măcar starea fratelui său, Vasili a mai făcut un drum în vale. Dar nici această vizită la medici nu a dat nici un rezultat; negăsindu-i băiatului nici un beteșug, nu i-a dus mintea să facă nimic altceva decît să-i propună să-l lase la clinica pentru bolnavii mintal. Furios, Vasili l-a luat pe Akop de acolo, hotărît să nu se mai întoarcă nici¬odată în vale.

— Dacă-i e scris să moară de atacurile astea, atunci măcar să moară în brațele mele, nu acolo, printre nebuni, a zis el.

Îngrijorat mai mult pentru Vasili decît pentru el însuși, Akop nu se plîngea și nu cîrtea niciodată. Se străduia să-și țină firea – după ce își revenea dintr-o criză, ajuta la fierărie, muncea cu îndemînare și cu tragere de inimă, fără să ceară indulgență, se supăra foarte tare dacă Vasili îi propunea să se odihnească sau lua asupra lui muncile cele mai grele. Îi era infinit recunoscător lui Magtahine pentru grija ei, o iubea ca pe o soră, era prevenitor și afectuos cu părinții ei – bătrînii, care erau cumplit de neliniștiți din cauza sănătății precare a fiicei lor Șușanik, erau foarte slăbiți, Petros nu-și mai simțea piciorul stîng, iar nevastă-sa, chinuită de nesomn pînă la epuizare, făcuse o boală nervoasă, numită în popor jimajanka – boala amurgului . Akop ajuta cu drag prin casă – făcea curățenie, spăla, gătea, se ocupa de nepoții adorați, născuți repede, unul după altul; cel mai mare împlinise la vremea aceea șapte ani, mijlociul cinci, iar cel mic trei. Băieții știau deja toți despre boala unchiului lor și mergeau înduioșător în vîrfurile picioarelor prin casă, lăsîndu-l să-și revină în liniște după un atac grav. Lui Vasili îi sîngera inima cînd se uita la copii, la fratele lui, la nefericita lui Magtahine, sfîșiată între părinții care aveau nevoie de îngrijire și familia ei; la fiecare început de ianuarie el răsufla ușurat, în speranța că noul an o să fie mai îndurător și mai fericit decît cel vechi, iar în decembrie constata cu amărăciune că viața nu avea de gînd să devină mai bună, aducînd cu ea noi și noi încercări.

Întîmplarea care a schimbat atitudinea maranenilor față de Akop avea să fie numită apoi „ziua cînd nepotul cel mic al lui Kudamanț Arusiak ne-a salvat de la pieire“. Pe coasta abruptă a lui Maniș-kar, opusă celei care se prăbușise în prăpastie la cutremur, era o suprafață golașă întinsă și adîncă – an de an, imediat după topirea zăpezilor, pămîntul se surpa, strivind sub un șuvoi de mîl crîngulețul de pruni sălbatici care se încăpățîna să crească acolo. Oamenii se obișnuiseră de mult cu bubuitul avalanșei rapide care se prăvălea în inima abisului; cădea de fiecare dată la fel și pe aceeași cale bătută, lăsînd în urmă o cicatrice umed-castanie, mirosind a frig și a pămînt jilav. Satul era ferit de șuvoaiele de mîl de un colț uriaș de piatră vulcanică ce-și ițea vîrful doar un pic mai sus de casele aflate la margine – izbindu-se mereu de zidul lui de azbest, avalanșa de noroi cotea la dreapta și se îndepărta, fără a face vreun rău Maranului. Oamenii, care credeau cu sfințenie în forța colțului de piatră care rămăsese pe loc chiar și după faimosul cutremur, tratau alunecarea de pă¬mînt cu o imensă indiferență – ce rost are să te temi de ceva care n-o să te ajungă niciodată?

Odată, Akop a văzut că vîrful vulcanic nu va rămîne în picioare. A fost singura dată cînd, trezindu-se după criza lui, și-a amintit în amănunt tabloul care i se înfățișase: mîlul, înaintînd într-un șuvoi de gheață ucigător, zdrobea în fărîme colțul de stîncă salvator și, înghițind cu un pleoscăit monstruos satul casă cu casă, îl arunca în prăpastie, nelăsînd pe nimeni în viață.

Deoarece niciodată pînă atunci nu mai reușise să-și amintească prezicerile, Akop nu i-a dat importanță, gîndindu-se că îl înșală memoria. Dar a doua zi, mînat de o frămîntare nedeslușită, s-a dus pe coasta de răsărit, doar ca să se convingă că e totul în ordine. I-a luat o oră întreagă să-i dea ocol – blocul de azbest uriaș se înălța la marginea satului, solid, fără nici o crăpătură, și părea de nedistrus.

Liniștit de cele văzute, Akop și-a întins caftanul la poalele lui însorite, s-a întins ușurat să se odihnească și și-a îndreptat privirile spre cer. Pămîntul era rece, dar se acoperise deja cu smocuri delicate de iarbă, ghioceii apucaseră să înflorească, lăsînd locul violetelor de munte albastre-deschis, care-și ițeau deja frunzele timide, dar nu le venise încă timpul să facă flori. Era senin, fără aproape nici o adiere, și foarte jos, înlănțuind vîrful lui Maniș-kar cu poalele albe ca zăpada ale unei rochii de mireasă, plutea încet un nor, răspîndind în jur o liniște lăptoasă… Akop și-a pus palmele sub cap, a zîmbit, a tras adînc în piept aerul ușor, mirosind a zăpadă topită, a închis ochii – și deodată a văzut pe dinăuntrul pleoapelor două cratere căscate. Ele se învîrteau cu o viteză cumplită, transformînd în praf cu lamele lor de gheață pereții capelei din Maran; dacă-ți mijeai ochii, puteai vedea crucea de pe cupolă zbătîndu-se în vîrtejul orb ca o pasăre prinsă-n capcană care încerca să se înalțe, desfăcîndu-și aripile subțiri într-un zbor fără sens.

Akop s-a smuls din amorțeala lui rece încredințat că de data asta peretele vulcanic n-o să rămînă în picioare și că singura posibilitate de a salva satul e un zid piatră ridicat între el și casele din est. N-a fost nevoie de vreun efort ca să-l convingă pe fratele său de primejdia care amenința Maranul – Vasili îl credea pe Akop fără nici cea mai mică urmă de îndoială. Dar cum să-i convingă pe ceilalți țărani, mai ales pe cei care erau categoric porniți împotriva lui, cînd rămăsese atît de puțin timp, iar pentru construirea zidului salvator fiecare pereche de brațe era prețioasă?

După o clipă de gîndire, Akop s-a îndreptat spre casa lui Melikanț Vano, pentru care maranenii aveau un respect deosebit – cum altfel să-l privești pe un om care făcuse tot ceea ce ținea de el ca să mărească turma lui Noe, salvînd astfel întreg satul de la pieire? Vano l-a ascultat fără să-l întrerupă, nu i-a pus nici o întrebare, nu i-a promis nimic. După ce l-a condus pe Akop, s-a dus la fierărie și a vorbit cu Vasili. În aceeași seară a adunat la el în curte întreaga populație masculină a Maranului. Cu ce fel de cuvinte i-a convins, frații Kudamanț n-au știut, fiindcă au refuzat hotărît să meargă la această adunare, Vasili pentru că nici acum nu-și iertase consătenii pentru comportamentul lor superstițios și plin de prejudecăți față de fratele său, iar Akop pentru că nu socotea că e necesar.

Maranenilor le-a luat aproape o lună să ridice zidul de-a lungul marginii de răsărit a satului. Pe la începutul Săptămînii Floriilor deja înconjura colțul de piatră vulcanică în partea în care se aflau primele trei gospodării. La insistențele lui Akop, a fost întărit cu bîrne puternice și proptit cu saci de pămînt. Alunecarea de teren s-a pornit în ajunul Floriilor, la cel mai tăcut și mai înfricoşător ceas la nopții – enbaști. Din cauza viscolului care mătura satul, oamenii n-au putut vedea nimic în beznă, iar a doua zi în zori au găsit numai partea de jos a zidului de apărare – jumătatea de sus, primind în plin lovitura de o forță imensă, se rupsese și căzuse în prăpastie, tîrînd cu ea bîrnele și sacii cu pămînt, iar din colțul de piatră care apărase satul de-a lungul multor vea¬curi, rămăsese doar un ciot – ca și cum cineva ar fi trecut un plug uriaș peste coasta lui Maniș-kar, brăzdîndu-i umărul viu cu lama lui lată.

Akop s-a apropiat de zidul pe jumătate prăbușit, a pus palma pe el și a ascultat. S-a întors spre consătenii săi:

— Avem un an întreg să-l reparăm. Aud bubuitul altor avalanșe, nu vor mai fi atît de puternice și nu vor face vreun rău satului. Dar zidul trebuie să-l întărim. Așa, să fim siguri.

Maranenii s-au despărțit în tăcere, lăsîndu-l să treacă pe salvatorul lor; unii îi întindeau mîna, cerîndu-și iertare. Akop clătina din cap.

— N-am pentru ce să vă iert.

A trecut prin mulțime, extrem de palid, slab și istovit, cu ochi neliniștiți, de culoarea jarului stins. Vasili, care nu-și lua privirea de la el, a simțit brusc că ceva nu e bine, s-a repezit, făcîndu-și loc cu coatele printre oameni, și a ajuns tocmai la timp ca să-l prindă în brațe pe fratele lui în secunda în care leșina. Trupul lui Akop era cuprins de o dogoare cumplită, picioarele îi zvîcneau în convulsii, capul îi căzuse neputincios pe spate, din gît îi ieșea un geamăt prelung, răgușit.

Oamenii, care care-l vedeau pentru prima dată făcînd o criză, au încremenit speriați, dar după o clipă l-au ridicat pe brațe și au ajutat să fie dus acasă. Magtahine și-a dus copiii la părinții ei, ca să nu se sperie de starea unchiului, iar cînd s-a întors, l-a găsit pe bărbatul ei, vlăguit de cele întîmplate, la patul lui Akop – cu ce pot să te ajut, cu ce? repeta Vasili ținîndu-și de mînă fratele cuprins de un delir febril. Ea și-a îmbrățișat soțul, lipindu-i capul de pieptul ei, Vasili a făcut o încercare slabă de a se smulge, dar apoi s-a muiat și a izbucnit neputincios în lacrimi – nu mai pot, nu mai pot îndura asta.

Spre deosebire de alte dăți, a doua zi criza nu s-a terminat; Akop ba își pierdea cunoștința, ba își revenea, se zvîrcolea în pat, îi crăpa capul de o durere insuportabilă, iar ochii îi ardeau de parcă i-ar fi fost înfipte în ei două vergele înroșite în foc. Pe la ora zece, cînd soarele de aprilie scălda satul de la un capăt la altul cu lumina lui întreagă, iar la capelă începuse slujba de sărbătoare, Vasili l-a scos pe fratele său din casă. Alături mergea Magtahine, spunîndu-i pe unde s-o ia. Ani mai tîrziu, cînd, frîntă de necazuri, i-a prefăcut viața într-o tortură fără speranță de izbăvire cu nemulțumirea și văicărelile ei nesfîrșite, Vasili nu și-a îngăduit nici măcar o dată să riposteze. Îndura pînă la capăt, iar cînd chiar nu mai putea, o lua pe nevastă-sa de mînă, o ducea în camera din fund și o zăvora acolo, iar apoi, verificînd pe furiș ca scara de lemn să fie sub fereastră, pleca la fierărie să-și omoare timpul fără rost pînă se sfîrșea ziua aceea lungă. Magtahine se jeluia de soarta ei amară, de nerecunoștința părinților, de durerea insuportabilă care se înstăpînise în sufletul ei din ziua cînd îi muriseră fiii, dar niciodată nu a pomenit numele lui Akop, niciodată nu i-a reproșat bărbatului ei cei doisprezece ani lungi de veghe nocturnă, cînd trebuia să stea lîngă patul bolnavului nu ca să-l ajute – ce ajutor îi putea da la o boală fără leac? –, ci pur și simplu ca să-i fie alături. În dimineața aceea Vasili a ieșit pe verandă ca s-o roage pe soția lui să schimbe așternuturile lui Akop, care se udaseră de transpirație; ea stătea sprijinită de balustrada de lemn și, cu mîinile încrucișate la piept, spre uita spre acel colț al curții unde Vasili avea să pună treizeci de ani mai tîrziu cușca cîinelui. La auzul pașilor săi, Magtahine s-a întors și a zis: știu de ce suferă atîta, fiindcă de fiecare dată se luptă cu moartea, smulgînd din ghearele ei viața cuiva, dar ea nu iartă asta nimănui, de-asta-l chinuie cu accesele astea. Vasili n-a știut ce să răspundă, a privit-o ca lovit de trăsnet, a tras doar aer în piept, ca și cum s-ar fi sufocat, iar Magtahine a tăcut un timp, apoi a adăugat: nu te teme, cred că am înțeles ce trebuie să facem, înfășoară-l într-o pătură și scoate-l din casă, mergem pe maidan. Vasili a făcut ce i-a cerut, și-a scos fratele din casă, ca în noaptea aceea înghețată din timpul foametei, cînd îl dusese, copil de cinci ani, pe marginea prăpastiei, și aflase că întreaga vale scînteiază de lumini albastre, Magtahine mergea tăcută alături, cu mîinile încleștate pe piept, Maranul părea pustiu – oamenii se duseseră la slujba de sărbătoare, și doar dobitoacele din curți și păsările cerului au văzut cum l-au dus pe maidan pe tînărul istovit, muribund. Piața proaspăt măturată în cinstea Floriilor strălucea în soare ca cioburile bine lustruite cu care copiii prind razele de soare. Magtahine l-a condus pe Vasili în centrul maidanului, i-a cerut să ia pătura și să-l așeze pe Akop pe jos – acesta a tresărit imediat simțind răcoarea și a deschis ochii, ea s-a lăsat în genunchi lîngă el, l-a mîngîiat pe obraji, pe frunte: Akop-djan, spune că nu mai vrei asta, nu mai vreau asta, a șoptit Akop, abia mișcîndu-și buzele palide, nu-mi spune mie, ci ei, s-a stropșit Magtahine, știi cine te chinuie, spune-i ei că nu mai vrei asta, strigă o dată, dar în așa fel ca să te audă, Akop a dat din cap abia vizibil, a închis ochii, a tras adînc aer în piept și a scos din el un răcnet înfricoșător, de neîndurat, care i-a rănit laringele. Acest răcnet, transformîndu-se în mii de cioburi de gheață, i-a străpuns sufletul, întorcîndu-i-l pe dos, paralizîndu-l și răpindu-i voința, potopindu-i miezul lipsit de apărare cu răsuflarea insuportabil de rece a vîrtejurilor de sub pleoapele lui, explodînd într-o străfulgerare orbitoare și umplînd totul, nelăsînd nici cea mai mică nădejde de mîntuire. Sufletul lui Akop a atîrnat deasupra abisului rece ca o zdreanță prăpădită, apoi a zburat în jos, în gheața lui veșnică, în întunericul lui de moarte. Dar în ultimul moment, cînd s-au prăbușit toate bolțile cerului și au căzut și ultimii stîlpi, cînd răsuflarea fără suflet a vîrtejurilor a înghițit timpul, el s-a răsucit și s-a smuls în această clipă infinit de scurtă, pentru a expira, arzînd: NU MAI VREAU ASTA. A fost înăbușit, doborît, tîrît în abis, lovit de marginile lui pline de ciulini, absorbit în bezna puturoasă, străpuns de o durere atît de cumplită, încît s-a împrăștiat peste tot în picături de argint viu, aprinzîndu-i în trup labirinturi de foc strălucitor. Și deodată, chiar la margine, cînd nu mai rămăsese nimic în afară de sentimentul pieirii inevitabile, cînd suferința ștersese granița dintre viață și moarte și se stinsese și ultima lumină, s-a lăsat o tăcere absolută.

Ridică-te! a poruncit un glas ce nu admitea împotrivire.

Și Akop a deschis ochii.

Credit foto Narine Abgarian: Anna Danilova