Vă prezentăm un fragment din romanul Bestiarro de Dan Perșa, apărut recent în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani a Editurii Humanitas.

Un roman satiric ca o epopee răsturnată în care se aud hohotele de rîs sardonic ale celor mai cruzi dintre zei, dar pogoară uneori și îndurarea lor mîngîietoare, Bestiarro propune în primul rînd o imagine a vieții politic-administrative românești, fixată în rama bestiarului, în manieră postmodernă. Este, în același timp, o poveste despre corupție, un catalog al slăbiciunilor omenești alcătuit cu detașare ironică și umor nebun. O lume întreagă, ca un bestiar colcăind de toate făpturile pe care natura și imaginația umană le-au putut plăsmui, se naște în paginile cărții, angrenată de un eveniment aparent nesemnificativ: dispariția fiicei preotului Sorescu, despre care se știe că are o aventură cu fiul primarului Constanței. De aici, o serie de personaje pitorești ale „faunei“ locale, dar și cîteva ființe inocente, dintre cele care salvează de obicei lucrurile, atrăgînd compasiunea oamenilor și simpatia zeilor, pornesc tăvălugul întîmplărilor, palpitante și pline de neprevăzut pînă la sfîrșit.

Dan Perșa este romancier, eseist, publicist. Absolvent al Facultăţii de Geologie-Geografie, secţia Geofizică. În prezent este redactor la revista Ateneu, Bacău. A publicat romanele: Vestitorul (1997), Şah orb… (1999), Război ascuns (2005), Cu ou şi cu oţet (2007), Cărţile vieţii (2009), Arca (2012), Viaţa continuă (2013), Şi eu am scufundat Atlantida (2016), Înapoi pe Solaris (2017), Dincolo (2018) şi volumul de versuri Epopeea celestă (1999). Colaborează la numeroase reviste culturale, între care: VatraEuphorionHyperionRomânia literarăFamiliaConvorbiri literareLuceafărulTimpul. Cărţile sale au obţinut numeroase premii literare naţionale.


Bestiarro (fragment)

Scaunele la bătaie

Gică se aşeză pe sofaua albă cu mîna căpătîi. Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă… Ba pardon! Gică nu-şi visa dinastia. Vigilent, îşi trecu oamenii în revistă.

Cu Triţă la masa de sticlă, ca un dulău de luptă, avînd geanta diplomat deschisă, alături de doctorul Mînzescu, la fel de ţeapăn şezînd, dar scuturat din cînd în cînd de un sughiţ de căţelandru, cu Măţoiu, stupid ca o raţă ce se crede egretă, pe scaunulcu spătar, secondat de frat-su apatic ca un peşte, cu doamna Mia, ce abia fumase o ţigară şi era îmbujorată dorindu-şi o cafea, s-o ciugulească săltînd ciocul fin de coţofană, s-o gîlgîie un pic şi s-o înghită… ei, da, avea o grădină zoologică, sau măcar o menajerie,cu… Gică făcu ochii roată… cu… dar unde naiba o fi Porumbelu, nu-i de găsit, ia-l de unde nu-i. Nu venise. Mereu întîrzia. Era o strategie de-a lui, dar nimeni nu-i pricepea sensul. Ba chiar crezuse, Gică, o vreme, că Porumbelu întîrzie doar pentru că, poet ce nu ştie de ore, de curgerea timpului, e cu capul în nori. Abia acum îşi dădea seama că Porumbelu întîrzie ca semn de superioritate şi independenţă: vine cînd vrea, o şterge cînd vrea,face ce vrea. Ia să-l pun eu la punct, gîndi Gică, şi asta cît mai grabnic. Dar ştia că nu poate. Porumbelu îi scăpa printre degete. Harfa ce îmblînzeşte fiarele? Se mai întrebase, el, Gică, de ea, dar nu mai credea în strunele-i îmblînzitoare de fiare, de cînd l-a pus cu botul pe labe pe Orfeanu. Altfel, adevărat harpist, artist, cum zicea lumea, Orfeanu l-ar fi îmblînzit pe el, pe Gică. Şi nici vorbă de aşa ceva. Trebuie că e altul motivul că nu i-o pot trage poetului, îşi spuse Gică. Şi se uită, mai departe, în jur. În penumbra unui colţ sta el însuşi, artistul Orfeanu, cu drîmba pregătită să-i tragă un zdrîng-zdrong de Cărăbuş, îndată ce Gică ar scoate vreo vorbă, memorabilă sau fie şi porcoasă, sau cum o fi, numai vorbă să fie. Dacă nu şi după un lătrat sau guiţat sau răget! Dar era mai de soi, în opinia lui Gică, zdîng-zdrongul harpistului, decît panegiricul poetului: „înaripate vorbe, înalt cuget, slăvite cuvinte!“ şi asta nu doar pentru că din discursul poetului nimeni nu înţelegea nimic, ci şi pentru că zdîng-zdrongul ţinea cu mult mai puţin şi nu enerva, putea doar să agaseze un pic, să inflameze, scurt timp, timpanele. Fără să agite mintea. Poate de asta oamenii preferă muzica, în loc să citească, dădu pe spate, Gică Rasol, un panseu. Îi veneau aşa rar, încît deveneau memorabile. Dar cum măre făcuse rost Orfeanu de-o cafea? În penumbră, nu se vedea bine, dar acum Gică îl chiti. Harpistul lipăia dintr-o cană, cu limba, cum plescăie un măgar dintr-o troacă.

— Dar unde-i domnul Nica? strigă, dintr-odată dumirit de ce-şi cercetase acoliţii.

Îi cercetase deoarece simţea că lipseşte ceva. Ceva ce nu-şi dădea seama, dar lipsea. O prezenţă insignifiantă, dar totuşi importantă. Fără ea, părea că se cască un gol. Nu era ca atunci cînd Triţă lipsea. Atunci, toţi îi observau lipsa pe loc. Pe cînd acum, toţi ştiau că lipseşte cineva, dar nu-şi dădeau seama cine. Şi, în sfîrşit, primarul conştientizase. Domnul Nica, dînsul lipsea. Dînsul era, la o adică, secretarul. Ia, ce te faci fără secretar? Părea că nimeni n-are nevoie de el şi totuşi le lipsea celorlalţi, chiar dacă nu-şi dădeau prea bine seama. Se pare că în astfel de grupări, politice, oamenii încep să fuzioneze. Se amestecă între ei pînă nu-i mai distingi. Un grup de oameni devine un singur om, se contopesc, se transformă în sinteza ţelului de-a prospera şi-a deţine puterea. Şi, la o adică, nu erau, toţi ceilalţi, replici ale primarului Gică Rasol, un fel de membre ce-i împlineau voile, ce-I făceau treburile? Nu erau, Triţă, capul său, domnul Nica mîna sa dreaptă, iar doctorul Mînzescu mîna stîngă? Şi Gică rînji. Nu se spală o mînă pe alta? Ba cum nu! Nu erau Porumbelu şi Măţoiu picioarele lui, care-l duceau unde vrea el? Nu era doamna Mia ochiul său de bou, cu care privea prosteşte lumea şi nu era… ei, cine, cine era celălalt ochi, ochiul treaz, ochiul viu, vigilent, critic, lucid? Hm, lipsea din echipă. Că doar n-o fi Orfeanu, Doamne-feri! Dar unde să afli un ochi viu? În basme, poate!

— E dus la Bucureşti, răspunse doamna Mia.

— Eu am auzit c-a murit, interveni Măţoiu.

— Atunci Dumnezeu să-l ierte, spune Triţă Costin. Bun, Gică primise o explicaţie pentru lipsa domnului Nica, dar explicaţia nici măcar nu-l interesase. Tot ce-a vrut să ştie era de ce lipsea. Acum că aflase, se linişti. Nu era prea sigur dacă e la Bucureşti sau a murit, dar tot aia, ce conta unul în plus sau în minus. Nu mai spuse nimic. Îi trecuse pe toţi în revistă şi se bucură de oamenii lui. Chiar dacă nu discuta cu ei, chiar dacă nu comunicau, să-i ştie acolo era un semn de izbîndă, un semn alputerii ce-o avea, un semn al neclintirii. Chiar dacă arăta ca o vrabie, era un leu. De ce n-o fi, la o adică, el, Gică Rasol, un nobil, nu un biet ciocoi înţolit peste noapte, aşa cum credeau cei mai mulţi despre el? De ce-ar fi celălalt Gică, George Behăitul, numit aşa pentru că a fost cioban, mai dihai decît el, doar nu erau de-aceeaşi stirpe? Tot un om din popor. Ce, e ceva rău poporul? Nu pe el se sprijină puterea? Fără popoare n-ar fi ţări. Iar fără ţări n-ar fi haos? Pămîntul s-ar întinde în lung şi-n lat fără oprelişti. Dar, gata, gîndise deja prea mult, îl putea durea căpăţîna. Era însă o zi specială. Mintea i-o lua razna, pe-arătură, scotea ea gînduri cu de la sine învoire, înainte de-a apuca el să le gîndească. Mintea se ducea în legea ei, ca o cotigă lăsată cu măgarul înhămat şi fără stăpîn, el, stăpînul, fiind… unde naiba, unde sînt, se întrebă Gică? Lui i-ar fi plăcut rolul de nobil: un om ce nu face nimic şi totuşi prostimea se strînge în jurul-i, îl respectă, căciuloşii îşi scot căciulile cînd îl văd, iar drepţii îşi pleacă spinările.