Orice se poate spune despre Jeff Koons, dar e imposibil să-l ignori. Artistul insolit sau şarlatan, guru al artei pop sau sculptor lipsit de imaginaţie, creator de geniu sau artizan al kitschului – toate aceste calificative i se potrivesc, pe rînd sau împreună. E unul dintre cei mai cunoscuţi sculptori americani şi cu siguranţă cel mai bine vîndut artist în viaţă. Centrul Pompidou de la Paris îi dedică acum o amplă retrospectivă – e prima sa expoziţie de mari dimensiuni în Europa. Controversele au apărut imediat. Cronicile din gazete descriu pe un ton condescendent, ironic, opera sculptorului american: multe obiecte ready-made reinterpretate la aproape un secol după Duchamp; chestii colorate ţipător; mult kitsch. Aproape toate articolele vorbesc despre îndrăzneala, ba chiar despre aroganţa acestui artist american care, chipurile, se raportează critic la arta kitsch printr-un kitsch şi mai mare.  
 
Koons însuşi s-a declarat entuziasmat şi onorat de oferta Centrului Pompidou şi a spus că se bucură de primirea călduroasă de la Paris, susţinînd că e un mare admirator al artei franceze clasice. Evident, şi această declaraţie e tot o formă de frondă – cine să-l creadă?
 
Legăturile sale cu Franţa sînt însă destul de puternice: ca să poată şoca, artistul are nevoie de contrast puternic, de alăturări paradoxale, de punere în relaţie oximoronică. Şi unde altundeva decît în Franţa ar fi putut obţine acest efect? Unde ar fi putut parazita mai mult decît la Palatul Versailles, în 2008, cînd a expus cîteva dintre opere sale? 
 
Le Figaro se întreabă chiar dacă Jeff Koons e într-adevăr un artist adevărat sau doar un impostor. Unii dintre criticii săi îi neagă pînă şi calitatea de artizan: se ştie, Jeff Koons e doar „creierul“, căci de execuţia propriu-zisă a lucrărilor sale se ocupă cei peste o sută de angajaţi ai atelierelor sale. Oricum ar fi, e clar că, cel puţin în Europa, valoarea operei sale e umflată. Are PR bun, iar critica de artă, oricît de tăioasă, oricît de devastatoare, nu face decît să-i crească şi mai mult cota. E totuşi imposibil de explicat cum se face că lucrarea sa Baloon dog, reprezentînd silueta unui caniş răsucit dintr-un balon, s-a vîndut la o licitaţie cu preţul de 58 de milioane de dolari. Şi nici măcar nu se poate spune că acea sculptură e unicat – ci, cel mult, o raritate, căci artistul a realizat mai multe asemenea lucrări din materiale diferite.  
 
Acum 15 ani, Koons era un outsider pe piaţa de artă mondială, un marginal, un excentric. Reuşise, ce-i drept, să se impună în SUA şi intrase în vizorul curatorilor şi colecţionarilor importanţi din Europa, dar nu avea încă brand. Ce s-a întîmplat de a ajuns number one? O explicaţie ar fi emergenţa unor pieţe noi de desfacere pentru arta occidentală – sugerează Le Monde. De un deceniu, bogătaşii din India, din Orientul Apropiat, din China au început să investească în artă. Acolo se construiesc muzee şi se fondează colecţii private de mari dimensiuni. Conservarea patrimoniului local nu e o prioritate: colecţionarii vor artă din Occident şi sînt dispuşi să plătească oricît pentru a o putea expune. Şi cumpără, adesea, fără discernămînt. Neavînd o tradiţie în artele vizuale, necunoscînd nici avangarde, nici modernitate, neavînd o critică de artă, sînt predispuşi să achiziţioneze cam orice li se pare nou, provocator, exotic şi... costisitor. E de ajuns ca un obiect de artă să pară scump că devine scump. E suficient ca un artist să intre în colecţia unui şeic că imediat un alt potentat va fi dispus să plătească dublu sau triplu pentru următoarea lucrare a aceluiaşi artist. Sigur, unii colecţionari au consilieri formaţi în şcolile occidentale, oameni de încredere care-i sfătuiesc ce să cumpere şi cît să liciteze. Dar apetitul nemăsurat al colecţionarilor îi transformă pe curatori în vînători de capete. Ei sînt cei care au stricat piaţa, ei au tulburat echilibrul în raportarea noastră la artele vizuale. Iată o nouă faţă a societăţii de consum. Una de care artişti precum Jeff Koons profită din plin.  
 
Faptul că acum e consacrat şi în Franţa, prin retrospectiva de la Centrul Pompidou, nu face decît să-i crească, din nou, cota. Nu ar fi prima dată cînd profită de „anturajul“ favorabil. Acum cîţiva ani, Koons a fost invitat să creeze eticheta pentru o serie limitată de vinuri, produsă de Chateau Mouton Rotschild. Invitaţia de a realiza designul etichetei e şi ea tot o formă de consacrare: Koons se poate lăuda că, într-o vinotecă respectabilă, e pe acelaşi raft cu Pablo Picasso, Salvador Dalí şi Juan Miro.